duminică, 23 ianuarie 2011

SA NE IERTAM!



          Vă invit – acum – la iertare, dar nu la iertarea aproapelui –foarte importantă (şi) ea- ci la iertarea de sine. Aceasta nu înseamnă indiferenţă sau, mai rău, îngăduinţă faţă de propriile greşeli!


Greşelile, abaterile noastre, deşi fireşti – prin firea noastră omenească – ne pot conduce, vai, pe căi nedorite, neplăcute şi de aceea ele trebuiesc corijate, îndreptate – în propriul interes. Aceasta presupune cunoaşterea, identificarea lor, printr-o frecventă autoanaliză. Iată rostul „introspecţiei de seară” care ne este recomandată de religie şi nu numai de ea. Analiza tuturor acţiunilor, atitudinilor, deciziilor luate în cursul zilei pe care tocmai am încheiat-o are menirea de a desprinde – cu detaşarea dobîndită prin îndepărtarea de momentele şi, mai ales, de stările emoţionale în care respectivele decizii au fost luate – a plusurilor şi minusurilor respectivelor decizii, într-o manieră evident subiectivă, dar lipsită de presiunea conjuncturală respectivă. Suntem relativ aceeaşi – în cursul zilei, atunci şi acolo unde luăm deciziile, şi seara, atunci cînd rememorăm parcursul – şi totuşi diferiţi. Acum şi aici – seara, înainte de culcare – ne-am îndepărtat, în timp şi spaţiu, două repere relevante ale experienţei noastre, de „tumultul” vieţii. Suntem – probabil – mult mai obosiţi, dar nu mai suntem presaţi de „împrejurări”, ceea ce ne conferă  capacitatea de analiză „la rece”. Să folosim aceste momente pentru a derula filmul zilei, cu detaşarea spectatorului care vizionează un film „de gata”, asupra căruia are propria viziune regizorală, pe care el l-ar face altfel, începînd cu scenariul, cu rolurile actorilor, cu interpretarea lor şi, totuşi, el rămîne un simplu spectator. Poate mîine va face şi el un film – aproximativ la fel -, poate va fi chemat să joace un anumit rol. Desigur, va putea să fie mult mai bun !. Pînă atunci însă, este chemat să vizioneze acest film, să facă o critică „constructivă”, să desprindă învăţămintele care-l vor face mai bun, mai competitiv, mai mulţumit. Oricum, a doua zi, va fi actorul principal al unui nou episod al acestui serial perpetuu, atîta timp cît este distribuit în rolul vieţii sale.
Să revenim, însă, la iertare! Odată vizionat filmul, care poate cuprinde şi episoade mai vechi, avem în faţă două alternative: să ne iertăm sau nu greşelile făcute! Prima alternativă – pe care vi-o recomand – presupune „încheierea procesului”, respectiv sentinţa. Da, am greşit, sunt conştient de aceasta şi înţeleg consecinţele. Dacă aş mai fi pus în faţa respectivei conjuncturi aş decide altfel, dar, pentru că timpul nu poate fi dat înapoi, singurul lucru pe care-l pot face este să mă iert. Aceasta mă ajută să  rup firele care mă leagă de respectiva decizie, pentru a redeveni liber. Evident că, atunci cînd aceasta este posibil, voi îndrepta greşala, pentru a anula consecinţele ei, dar voi face aceasta din poziţia de om liber, eliberat (achitat) de greşelile comise. A doua alternativă – de a nu putea sau a nu dori să ne iertăm – deşi pare a aparţine unui om corect, intransigent cu propriile greşeli, nu face altceva decît să ne menţină sclavii propriilor greşeli, iar un sclav nu este şi nu poate fi răspunzător de actele şi faptele sale.
Iată sensul real al iertării – acela de a ne elibera, de a ne face liberi! Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte raporturile noastre cu cei din jur. A-i ţine sclavii greşelilor pe cei care  ni le-au făcut nu este în interesul nostru pentru că „un sclav nu este şi nu poate fi răspunzător de actele şi faptele sale”, ceea ce-l va împiedica inclusiv în acţiunea de a îndrepta greşala pe care a comis-o faţă de noi. Să ne iertăm şi să iertăm!


Adrian Scheul 
"Însemnări asupra armonizării umane
             O călătorie în cultura spirituală" (fragment)
Trimiteți un comentariu