joi, 27 ianuarie 2011

CE NU POATE MASURA PSIHOLOGIA EXPERIMENTALA- fragment de text

Cu toate ca s-au inventat scale si chestionare de masurare a aspectelor vietii psihice si a relatiilor interumane, cel mai supus contemplarii, studierii si masurarii este corpul fizic, cu toate structurile sale anatomice si fiziologice. Iar rezultatele sunt mai de incredere decat cele obtinute prin pretioase manipulari statistice si expuneri in vitro, exceptand situatia in care luati de buna, de vivo, constructia artificiala a laboratorului experimental. Nu vreau sa dau dovada de criticism si sa nu recunosc meritele psihologiei experimentale, singura modalitate indarjita prin care psihologia si-a depasit statutul de arta si s-a aliniat stiintelor lumii. Si nu sunt eu in masura sa spun daca e mai bine asa sau mai rau.
Omul, cu toate atributele sale, multe biologice si alte banuite psiho-sociale, constituie un mare arc reflex conditionat, format cu grija, rabdare si invatare, in decursul evolutiei universale si mai apoi personale. Nu salivam la vederea becului dar am dobandit alte apucaturi, datorate, in mare parte, celui de-al doilea sistem de semnalizare pe care, intai parintii, apoi educatorii, ca mai apoi noi prin “curiozitate epistemica”, il lustruim si il modelam nevoilor noastre prin permanenta preocupare pentru semnificatie. Cu anumite limite, nu e nimic rau in asta. Dar atunci cand semnificatia depaseste modelul realului, al obiectivismului senzorial si tinde sa devina artificiu de viata, exista riscul de a deveni simple masinarii..
Cum de ne invoim acestui risc? Prin ignoranta! Ignorand primul sistem de semnalizare, din ce in ce mai anesteziat, aproape inutil, intr-o lume in care stapan e cuvantul, in detrimentul sentimentului, simtirii, care se rezuma mai nou a servii doar instinctelor de supravietuire , nici astora in totalitate sau nu pe deplin. Simtim foame, sete si dorinta imperioasa de a inspira atunci cand n-o facem, deseori si nevoia de a evacua preaplinul rezidual. Alte aspecte le lasam in seama conditionarii informationale semantice, asigurati ca lumea e un mediu securizant si nimic din ce nu am putea stii nu se poate intampla. Prudenti, semnificam. Oare cat de prudenti?
    Unitatea si echilibrul vietii psihice este senzatie plus semnificatie, colaborarea celor doua sisteme de semnalizare, moderarea celui bazat pe cuvant de catre cel functional in forma excitatiei senzoriale. Pentru omul postmodern, probabil si mult inainte de el, acest echilibru devine un deziderat. Posibil sa-l fi avut candva si sa-l fi pierdut odata cu beatitudinea, cu dragul de a fi, nici mai mult nici mai putin decat prezent in viata. Constanta devalorizare a celui dintai sistem de semnalizare am sesizat-o lucrand aproape doi ani cu animale de companie, ca anestezist si urmarindu-le, mai apoi, recuperarea postoperatorie intr-un context de etologie practica. Ar fi multe de analizat si restructurat daca am avea ingaduinta si disponibilitate pentru psihologia comparata, amintindu-ne ca mari nume in psihologie au fost, intr-un inceput, biologi sau medici.
     Animalutele, la randul lor, dezvolta la fel ca noi o multitudine simptomatica de sorginte psihica avand la baza frica, sentimentul primordial. Si pentru noi si pentru ele exista o singura boala psihica numita anxietate, iar restul tulburarilor sunt doar forme diferite de manifestare ale acesteia. Pentru cei cu minime cunostinte de neurofiziolgie e cunoscut faptul ca aceasta nu se afla sub control constient, sediul ei aflandu-se la nivelul sistemul limbic.
     Printr-un exercitiu de imaginatie sa presupunem ca tot ce suntem e biologic. Consumam si eliberam energia sub diferitele ei forme
In perspective strict biologica, marele mister al celor aproximativ 90 de procente neutilizabile din creier s-ar reduce nu la mai mult de doua ipoteze plauzibile, iar psihologiei experimentale i-ar fi suficiente mediile statistic semnificative pentru a dezlega trairile, motivatiile si patternurile comportamentale. Am avea, astfel, toate raspunsurile la intrebari.
IP1: Miliardele de neuroni ar fi o dovada ca programul nostru e pe un termen mult mai lung decat cel in care functionam.
IP2: Suntem in plin proces evolutiv si inca nu ne-am descoperit potentialitatile, deci Homo Sapiens este doar o etapa din sirul de hominizi care vor urma.

Si cum lucrurile simple sunt putin satisfacatoare (vezi primul sistem de semnalizare), haide sa le complicam! Suntem, inseparabile individualitati, trup si suflet ( spirit, psyche, orice alte variatiuni pe aceasi tema). Suntem nedesavarsiti si tindem spre desavarsire. Suntem ghidati de influente divine, ne supunem sau ne revoltam pretentiilor acestora. Bun. Am stabilit statutul si pentru ca respect dreptul oricarei fiinte de a crede in ceva, indiferent ce nume poarta propria-i credinta, am sa ma refer la Marele Bine Universal, cu titlu generic de Divin. Asta ma proiecteaza undeva, in primul semestru al anului intai , cand satula de “banchetele” sangeroase in numele credintei, am avut, zic eu, onestitatea de a spune:   
             Voi, Zei ce pastrati nemurirea,
             Noi, mici si umili muritori,
            Uitati, ca asa Va e firea:
            Divinul se afla in Noi.
Ceea ce am amintit se leaga, exclusiv, de propria mea subiectivitate asumata si vreau sa nu influnteze contextul si argumentatia. Nu foarte documentata in domeniul istoriei religiilor dar, vreau sa cred ca, deschisa spre orice dovada incontestabila, am sa ma opresc, din dragoste, la vechii greci. Ce nu poate explica nici un mecanism fiziologic, nici un materialism dialectic, este Iubirea. Ea face sa-I inmugureasca aripi sufletului, dupa cum Platon cita din preafericitul Socrate. Iubirea este dovada existentei Divinului. Nepriceputi suntem noi, aspirantii la statutul de psiholog, dar si marii inaintasi, in a o masura. Nu stim sa construim scale si sa o manipulam experimental. Eventual, un copil in inocenta lui va deschide larg bratele sa ne arate cat de mare e. Putem provoca tristete, manie, ura, printr-un singur gest, semenilor nostrii, pentru ca mai apoi sa le evaluam coordonatele fiziologice ( frecventa, respiratie, transpiratie, vasoconstrictie,etc.)intr-uncadru experimental, dar nu ii putem determina sa iubeasca la “cerere”. Insist: Iubirea este dovada incontestabila a existentei lui Dumnezeu. Cer ingaduinta celor care au alt nume pentru zei. Eu am nevoie sa-mi amintesc ca al meu se numeste asa. Cand spun IUBIRE, am convingerea ca nu simtiti hormonii zburdand in voie si nici adrenalina batand la portile dorintei, ci sentimental de infratire cu tot si cu toate, origine a Vietii.
Si daca Iubirea e cu mine, aici si acum, in fiecare gand al meu, eu si inca alte miliarde de Euri (neuroni la alta scara) suntem Dumnezeu, in fiecare clipa. Noi, cand iubim suntem Marele Bine Universal la care cei de abia veniti pe lume se vor conecta. Sa le uram bunvenit!

PS: Atunci cand EU am vanitatea de a cunoaste, de a detine si mai putin ghidusia socratica de a ma amuza, evit sa ma indoiesc, dincolo de orice argumente invatate, citite, asumate, ca nu stiu. Pierzandu-mi beatitudinea in cercul trasat in jurul meu, ma apar de orice intruziune care ar putea sa nu-mi valideze convingerile. Si totusi ce frumoasa-i colivia cunoasterii!

      by Ellena
Trimiteți un comentariu