Realul nu poate fi amenintat.
Irealul nu exista.
În asta consta pacea lui Dumnezeu.
Asa începe Cursul de miracole. Cursul face o distinctie fundamentala între real si ireal, între cunoastere si perceptie. Cunoasterea e adevar, sub o singura lege - legea iubirii, sau Dumnezeu. Adevarul e inalterabil, vesnic si neambiguu. Poate fi nerecunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplica la tot ce a creat Dumnezeu si numai ce a creat El este real. E dincolo de învatare, pentru ca e dincolo de timp si evolutie. Nu are opus, nici început si nici sfârsit. Ci pur si simplu este.
Lumea perceptiei, pe de alta parte, e lumea timpului, a schimbarii, a începuturilor si sfârsiturilor. E bazata pe interpretare, nu pe fapt. E lumea nasterii si a mortii, fondata pe credinta în carenta, pierdere, separare si moarte. E învatata si nu data, selective în perceptiile ei, instabila în functionarea ei si inexacta în interpretarile ei.
Din cunoastere si respectiv, perceptie, apar doua sisteme de gândire distincte, opuse în toate privintele. În domeniul cunoasterii, niciun gând nu exista separat de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu si Creatia Sa împartasesc o singura Vointa. Lumea perceptiei e facuta însa din credinta în vointe opuse si separate, într-un conflict perpetuu una cu alta si cu Dumnezeu. Ce vede si aude perceptia pare real pentru ca permite numai constientizarea lucrurilor ce corespund dorintelor celui ce percepe. Se ajunge astfel la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de continua aparare tocmai pentru ca nu este reala.
Odata ce ai fost prins în lumea perceptiei, esti prins într-un vis. Nu poti scapa din el fara ajutor, pentru ca tot ce îti arata simturile sta marturie pentru realitatea acestui vis. Dumnezeu a oferit Raspunsul, singura Cale de iesire, adevaratul Ajutor. E functia Vocii Sale, a Spiritului Sau Sfânt, sa mijloceasca între doua lumi. Si o poate face pentru ca, în timp ce pe de-o parte cunoaste adevarul, pe de alta ne recunoaste iluziile, dar nu crede în ele. E telul Spiritului Sfânt sa ne ajute sa scapam din lumea viselor învatându-ne cum sa ne inversam gândirea si sa ne dezvatam greselile. Iertarea e marele instrument la îndemâna Spiritului Sfânt pentru a ne învata cum sa realizam aceasta inversare a gândirii. Cu toate acestea, Cursul are modul lui de a defini iertarea, dupa cum si lumea o definesteîn felul ei.
Lumea pe care o vedem nu face decât sa reflecte propriul nostru cadru de referinta interior - ideile, dorintele si sentimentele dominante din mintile noastre. “Proiectia face perceptia” (Text, p. 401). Ne uitam mai întâi înauntru, hotarâm ce fel de lume vrem sa vedem si apoi proiectam lumea respective în afara, facând din ea adevarul asa cum îl vedem. O facem adevarata prin felul în care interpretam ce anume vedem. Daca folosim perceptia pentru a ne justifica propriile greseli - mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice forma ar aparea - vom vedea o lume a raului, a distrugerii, a malitiei, a invidiei si disperarii. Toate acestea trebuie sa învatam sa le iertam, nu pentru ca suntem “buni” si “milostivi”, ci pentru ca ceea ce vedem nu e adevarat. Noi am distorsionat lumea cu sucitele noastre mecanisme de aparare si, de aceea, vedem ce nu este. Pe masura ce învatam sa ne recunoastem erorile perceptuale, învatam totodata sa le trecem cu vederea sau sa le “iertam”. În acelasi timp, ne iertam pe noi însine, privind dincolo de sucitele noastre concepte de sine, spre Sinele pe Care L-a creat Dumnezeu sa fie în noi.
Pacatul e definit ca„lipsa de iubire” (Text, p. 10). De vreme ce iubirea e tot ce exista, pacatul, în ochii Spiritului Sfânt, e o eroare ce trebuie corectata si nu un rau ce trebuie pedepsit. Sentimentul nostru de inadecvare, de slabiciune si incompletudine provine din puternica investitie în “principiul carentei” ce guverneaza întreaga lume a iluziilor. Din acest punct de vedere, cautam în altii ce simtim ca lipseste în noi însine. “Iubim” pe cineva pentru a capata ceva noi însine. Iata ce trece drept iubireîn lumea viselor. Nu poate sa existe o eroare mai mare decât asta, caci iubirea e incapabila sa ceara ceva.
Numai mintile se pot uni cu adevarat, iar ce a unit Dumnezeu, niciun om nu poate sa desparta (Text, p. 321). Cu toate acestea, adevarata unire e posibila numai la nivelul Mintii lui Cristos si nu s-a pierdut de fapt niciodata. “Micul eu” cauta sa se mareasca prin aprobare exterioara, bunuri exterioare si “iubire” exterioara. Sinele creat de Dumnezeu nu are nevoie de nimic. E de-a pururi complet, ocrotit, iubit si iubitor, cautând sa împartaseasca, nu sa capete, sa extinda, nu sa proiecteze. Nu are nevoi si vrea sa se uneasca cu altii, din constientizarea reciproca a propriei lor abundente.
Relatiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste si pueril de egocentrice. Date însa Spiritului Sfânt, relatiile acestea pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pamânt - miracolele care arata calea de întoarcere la Cer. Lumea îsi foloseste relatiile speciale ca arma definitiva de excludere; ca demonstratie a separarii. Spiritul Sfânt le transforma în desavârsite lectii de iertare si desteptare din vis. Fiecare relatie e un prilej de a lasa perceptiile sa fie vindecate si greselile corectate. Fiecare în parte e o noua sansa de a te ierta pe tine însuti iertându-l pe celalalt. Si fiecare în parte devine o noua invitatie facuta Spiritului Sfânt si reamintirii lui Dumnezeu.
Perceptia e o functie a trupului si reprezinta, de aceea, o limitare a constientei. Perceptia vede prin ochii trupului si aude prin urechile trupului. Ea evoca raspunsurile limitate pe care le da trupul. În mare masura, trupul pare de sine statator si de sine motivat, dar raspunde de fapt numai la ce intentioneaza mintea. Daca mintea vrea sa îl foloseasca pentru atac, sub orice forma, el devine prada bolii, a îmbatrânirii si a pieirii. Daca, în schimb, mintea accepta rostul pe care îl da acestuia Spiritul Sfânt, el devine un mod util de a comunica cu altii, invulnerabil cât e nevoie de el, urmând a fi lasat de-o parte cu blândete când i s-a încheiat folosul. De la sine, e neutru, cum e totul în lumea perceptiei. Daca e folosit pentru telurile eului sau ale Spiritului Sfânt depinde întrutotul de ce vrea mintea.
Opusul vederii prin ochii trupului e viziunea lui Cristos, care reflecta putere, nu slabiciune, unitate, nu separare, iubire, nu frica. Opusul auzului prin urechile trupului este comunicarea prin Vocea pentru Dumnezeu - Spiritul Sfânt – care îsi are locul în fiecare dintre noi. Vocea Lui pare îndepartata si greu de auzit din cauza ca eul, care vorbeste pentru sinele marunt si separat, pare sa vorbeasca mult mai tare. De fapt, e tocmai invers. Spiritul Sfânt vorbeste cu o claritate indubitabila si cu o atractie irezistibila. Cine nu alege sa se identifice cu trupul nu poate sa ramâna surd la mesajele Lui de eliberare si speranta, si nici sa nu accepte bucuros viziunea lui Cristos în schimbul jalnicei lui imagini de sine.
Viziunea lui Cristos e darul Spiritului Sfânt, alternativa lui Dumnezeu la iluzia separarii si la credinta în realitatea pacatului, a vinovatiei si a mortii. E singura corectie la toate greselile de perceptie; reconcilierea tuturor opusilor aparenti pe care se bazeaza lumea aceasta. Lumina ei binevoitoare arata lucrurile toate dintr-un alt punct de vedere, reflectând sistemul de gândire ivit din cunoastere si facând reîntoarcerea la Dumnezeu nu numai posibila, ci si inevitabila. Ce se considera odinioara o nedreptate facuta cuiva de altcineva devine acum un strigat de ajutor si o chemare la unire. Pacatul, boala si atacul sunt vazute ca perceptii eronate ce asteapta sa fie remediate prin blândete si iubire. Mecanismele de aparare sunt abandonate pentru ca, acolo unde nu exista atac, nu e nevoie de ele. Nevoile fratilor nostri devin propriile noastre nevoi, caci calatoresc si ei cu noi în timp ce ne îndreptam spre Dumnezeu. Fara noi, si-ar rataci calea. Fara ei, nu am putea nici noi sa o gasim pe a noastra.
Iertarea e necunoscuta în Cer, unde nevoia de iertare ar fi de neconceput. Si totusi, în aceasta lume iertarea este o corectie necesara la toate greselile pe care le-am facut. A oferi iertare e singurul mod de a o avea, caci reflecta legea Cerului ca a da si a primi este acelasi lucru. Cerul e starea fireasca a tuturor Fiilor lui Dumnezeu asa cum i-a creat El. Asta e realitatea lor în vecii vecilor. Si nu s-a schimbat doar pentru ca a fost uitata.
Iertarea e mijlocul prin care ne vom aminti. Prin iertare, gândirea lumii este inversata. Lumea iertata devine poarta Cerului, caci prin îndurarea ei putem în sfârsit sa ne iertam pe noi însine. Nemaitinând pe nimeni prizonier al vinovatiei, devenim noi însine liberi. Adeverind Cristosul în toti fratii nostri, Îi recunoastem prezenta în noi însine. Dând uitarii toate perceptiile noastre eronate si nepastrând nimic din trecut care sa ne mai retina, putem sa ni-L amintim pe Dumnezeu. Dincolo de asta, învatatura nu poate trece. Când suntem gata, Dumnezeu Însusi va face ultimul pas al reîntoarcerii noastre la El.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu