duminică, 9 ianuarie 2011

PARADOX PEDAGOGIC

   INTRE ORICARE LEGE A EDUCATIEI SI STAREA DE FAPT      

       O problemă, încă acută, a sistemului românesc de învăţământ o reprezintă ancorarea în metode tradiţionaliste în toate cele trei etape ale demersului pedagogic, predare-învăţare-evaluare, cu accent pe latura perceptivă a studiului şi neglijând, pe de altă parte, aspectul euristic al gândirii ca şi cum existenţa umană ar fi pe deplin algoritmizată.
      Metodele de evaluare a cunoştinţelor imprimă structura şi modalităţile de predare şi învăţare la toate nivelele de învăţământ, urmărind identificarea în răspunsuri a succesiunii şi acurateţii noţiunilor predate şi mai puţin capacitate şi nivelul de operare cu acestea. În general  interesate de volumul şi fidelitatea reactualizării materialului studiat, restrâng perspectivele de a opera şi utiliza în variate contexte cunoştinţele acumulate, de a încuraja interdisciplinaritatea ca modalitate de structurare a conţinuturilor învăţământului. În cadrul multor discipline se insistă în continuare  pe predarea şi asimilarea de vaste cunoştinţe teoretice şi se scapă din vedere gradul de utilitate a acestora în experienţa viitoare a elevului, potenţial profesionist într-un anumit domeniu de activitate.
       Cele mai întrebuinţate mijloace de evaluare ale bagajului de cunoştinţe sunt întrebările care vizează fie răspunsurile clasice, desfăşurate, scrise sau orale, fie răspunsurile sugerate prin teste grilă care, în aparenţă, prezintă avantajul parcurgerii unui volum important de materie într-un interval relativ scurt de timp, agreate de elevi care văd în acestea oportunitatea promovării unui examen chiar în lipsa unei pregătiri temeinice. În fapt, această ultimă formă de testare, introduce un grad ridicat de subiectivism în apreciere deoarece răspunsurile celor chestionaţi se bazează pe solicitarea sistemului de recunoaştere din memorie, bazat pe percepţii ale experienţei anterioare a subiectului legată de familiaritatea materialului procesat cândva voluntar şi regăsite mai apoi în baza de date a memoriei. S-a dovedit experimental că procentul de a nimeri din întâmplare răspunsul corect, bazându-ne pe simţul comun şi pe logica enunţului, este destul de mare.
       Rolul evaluării este, pe de-o  parte, de a caracteriza măsura în care elevii sunt pregătiţi să utilizeze cunoştinţele acumulate în perspectivă apropiată, în şcoală şi pe termen lung, într-o profesie, în funcţie de interesele şi capacităţile individuale, iar pe de altă parte, reliefează abilitatea cadrului didactic de a valoriza disciplina pe care o predă. Dintr-un punct personal de vedere, rezultatele unei evaluări surprind efortul comun, în procesul de învăţământ, atât a elevului cât şi al profesorului.
      Predarea bazată exclusiv pe teorie sau cea cu un suport practic redus stimulează în special motivaţiile extrinseci de a învăţa pentru a promova anul, examenul, iar stocarea informaţiilor în memorie se face pe un interval limitat de timp, acestea fiind folosite pentru a se atinge un scop imediat. Implementarea unei motivaţii intrinseci, dezvoltarea pasiunii şi aptitudinilor într-o anumită disciplină, trebuie consolidată cu experienţa practică conferită de un învăţământ interesat să încurajeze plăcerea studiului nu doar obligativitatea acestuia. Utilizarea cunoştinţelor teoretice în practică, în scop adaptativ, devine, pentru sistemul nostru de îmvăţământ, imperios necesară, după o îndelungată absenţă.
       Atât timp cât nu se va şti da nu se va şti cere. Deocamdată programele şcolare încărcate cu un balast impresionant de informaţii reuşesc să construiască un remarcabil produs al procesului de învăţământ - absolventul derutat.
       Nu trebuie să ne îndoim de bunele intenţii ale pedagogilor chiar dacă rezultatele eforturilor întreprinse în scop didactic nu sunt întotdeauna cele scontate. Arta de a preda presupune exsistenţa nu numai a emiţătorului ci şi a receptorului precum şi stabilirea unei metode optime de comunicare între cele două componente. Fără să excludem din calcul posibilităţile de apariţie a erorilor şi disfuncţionalităţilor la oricare dintre nivelele actului comunicării, pedagogia rămâne o fantastică incursiune în tainele cunoaşterii, de care suntem responsabili, deopotrivă, profesori şi elevi.
     Viata nu sta in loc. Generatiile de elevi se supun, inevitabil, evolutiei. Eu, cel de azi nu sunt acelasi cu cel de ieri, nici la nivel celular, nici in conexiunile neuronale, implicit sunt diferit in nevoi si cognitie. Haideti sa urmam cursul firesc al lucrurilor, in loc sa ne indarjim sa crestem copii mai degraba dupa "asemanarea noastra" decat dupa calitatile lor.



Trimiteți un comentariu