marți, 29 aprilie 2014

Fii propriul tau demers de vindecare



"Cancerul nu e o boală - este o reacţie disperată a organismului"


Aşa m-am vindecat...

Profesor de sport, antrenor de fitness şi culturism, Adrian Radu a văzut moartea cu ochii. A fost lovit de cumplita boală a secolului şi, întrucât medicina nu mai putea să-l ajute, a pornit de unul singur un război total împotriva cancerului. O luptă care a durat câţiva ani şi s-a încheiat cu o victorie binemeritată. L-am rugat să rememorize cutremurătoarea lui experienţă, în ideea că ea le-ar putea fi folositoare şi altor oameni, aflaţi într-o situaţie similară.

Semnele bolii

- Când a început coşmarul dvs.?

- În 1997. Antrenam şi practicam personal culturismul, atinsesem o greutate corporală de 82 de kilograme, eram numai muşchi, fără pic de grăsime, când, dintr-o dată, am început să slăbesc accelerat. În condiţiile în care mâncam foarte mult, excesiv chiar, am pierdut
şapte kilograme într-o lună şi jumătate. Am apelat la soţia unui prieten, doctoriţă la Spitalul Universitar. Cu toate că eram fumător, radiografia pulmonară a fost în ordine, în schimb, din analizele de sânge se vedea clar că există ceva de natură infecţioasă.
Dar ce anume? Până la urmă, m-am stabilizat cumva pe la 75 de kilograme. În 1999, aveam scaune cu sânge şi dureri abdominale, însă le-am pus pe seama hemoroizilor. Foarte mulţi din cei ce practică culturismul sunt ameninţaţi de hemoroizi, din cauza durităţii efortului fizic, a ridicării greutăţilor şi a regimului alimentar hiperproteic, sărac în fibre - iar eu nu reprezentam o excepţie. Venea la sală şi un student în anul patru la Medicină, un tânăr deosebit de studios. I-a atras atenţia faptul că aveam un aspect ciudat, o paloare stranie, tegumentele aproape albe şi m-a întrebat ce se întâmplă cu mine.

După ceea ce i-am relatat, mi-a spus: "Nu vreau să te sperii, dar aşa cum îmi descrii tu scaunul, ar putea fi tumori pe colon. E mai bine să verifici". Am optat deocamdată pentru o metodă de investigaţie neinvazivă: RMN. Astfel am aflat că ansele intestinale nu arătau
deloc bine şi că unul dintre ganglionii din abdomen, care în mod normal ar fi trebuit să măsoare 3-4 milimetri, avea mărimea unei portocale. Asta indica fără dubiu o infecţie majoră. Părerea medicului, citez: "Trebuie să te desfacă cineva". Cum perspectiva de a fi demontat ca o maşinărie nu mi-a surâs, am început să caut tratamente complementare pentru infecţiile intestinale, am luat probiotice şi prebiotice, vitamine - în special B-uri - şi am băut ceaiuri de plante. Durerile abdominale au cedat, însă pierdeam din ce în ce mai mult în greutate. În trei luni, coborâsem la 62 de kilograme. Am discutat cu o doctoriţă, care mi-a propus un tranzit cu bariu. Colonul meu era plin de excrescenţe, unele din ele foarte mari. Evident, de acolo proveneau sângerările.



Verdictul: "Nu ştiu ce este, dar nu e în regulă". Era limpede că nu mai puteam evita colonoscopia şi m-am adresat unei autorităţi în materie: profesorului Oproiu. El mi-a găsit intestinul gros încărcat de polipi, pe segmentul transversal aveam unul enorm, de peste zece centimetri, care obtura colonul aproape complet, lăsând doar un spaţiu liber de un milimetru şi jumătate. Timp de două săptămâni, am aşteptat cu inima la gură rezultatul biopsiei, de altfel previzibil: ţesut normal, ţesut malign şi celule nediferenţiate. Într-un cuvânt, cancer.

Am avut o discuţie decisivă cu profesorul Oproiu. Chimioterapia şi razele nu intrau în discuţie, în cazul meu. Urma să mi se scoată intestinul gros şi o porţiune din cel subţire. Am vrut să ştiu când mi se va face colonoplastia, la care el m-a privit lung şi mi-a spus că n-aveau din ce să-mi reconstruiască intestinul. Adică, trebuia să mă chinui cu un anus contra naturii, până la sfârşitul zilelor mele. Mi s-a părut inacceptabil.

Ce e cancerul

Mă topeam pe picioare. În decembrie, nu mai cântăream decât 53-54 de kilograme, şi chiar mersul prin casă devenise un efort prea mare pentru mine. Revelionul l-am făcut în pat, mama venise să mă ajute şi mă hrănea cu lingura, ca pe un copil. Îmi adusese nişte ceaiuri şi o tinctură de spânz, de la un fitoterapeut din Galaţi. Le-am luat şi, după două-trei săptămâni, am mai prins ceva putere. Când m-am simţit din nou în stare să ies din casă, m-am gândit că era timpul să mă informez, să văd şi eu ce Dumnezeu e cancerul ăsta şi ce se poate face cu el. Tot căutând pe internet, am ajuns din aproape în aproape, la Otto Warburg, un biochimist german, laureat al Premiului Nobel. El a definit, în 1931, celula canceroasă prin câteva caracteristici: nu respiră oxigen, ci îşi produce energia prin procese fermentative; trăieşte în mediu acid; într-un mediu alcalin se distruge. În continuare, am citit o mulţime de studii la zi despre cancerul de colon, adunând mereu alte şi alte informaţii. Aşa am aflat că, la pacienţii respectivi, s-a constatat o lipsă de calciu în ţesutul colonului, iar cel mai bun calciu este cel de origine marină şi vegetală. Că la populaţii precum coreenii, care au fost dintotdeauna mari mâncători de varză, dar care nu consumă carne de mamifere şi nici lactate, cancerele intestinale sunt ca şi
inexistente. Că varza, ceapa şi usturoiul conţin substanţe care inhibă proliferarea celulelor maligne. Că acelaşi efect îl are metilsulfonilmetanul (MSM), prezent în legumele crucifere. Că
mucoasele - cu deosebire cele intestinale - nu se pot reface fără glutamină, un aminoacid indispensabil muşchilor.

Mobilizarea

Astfel înarmat cu o sumedenie de cunoştinţe noi, m-am grăbit să le pun în practică. Am scos definitiv din alimentaţie lactatele şi carnea roşie, am trecut pe peşte oceanic şi mi-am procurat alge din nişte culturi experimentale. Am băut în fiecare zi suc de varză, mi-am stors şi două cepe mari, iar usturoiul îl pisam şi îl mâncam cu peşte oceanic. Mi-am administrat MSM în doză triplă faţă de cea indicată pe cutie şi mi-am întărit sistemul imunitar cu colostru. Am luat glutamină, am încercat yucca - vă amintiţi că a fost o asemenea modă - şi tot ce pot spune este că nu mi-a făcut nici rău, dar nici bine.

Nu ştiam aproape nimic despre Coenzima Q10. Acum ştiu că ea are o însemnătate vitală pentru mitocondrii (micile uzine energetice din interiorul celulelor) şi, fiindcă producţia proprie a organismului scade abrupt, începând de la 30 de ani, la femei, şi 35 de ani, la bărbaţi, trebuie suplimentată zilnic, pe cale orală. Necesarul luat în considerare la data aceea era de 15-30 de miligrame pe zi, respective 200-300 de miligrame în cancer. Eu m-am decis imediat pentru 300 de miligrame. Zis şi făcut. După o vreme, însă, am început să am o senzaţie ciudată. Îmi pulsa ficatul, ca şi cum un pitic s-ar fi strecurat acolo şi ar fi lucrat de zor, bătând cu un ciocan. M-am sfătuit cu o prietenă farmacistă. Ea mi-a explicat că se produce o dezintoxicare bruscă, din care cauză s-ar putea să am şi dureri de cap. Chiar aşa a şi fost. Bun, mi-am spus, dacă am multe toxine acumulate în ficat, trebuie să le dau afară. Cum fac să-mi curăţ ficatul? Discutând întâmplător cu fosta soţie a unui boxer, ea mi-a vorbit despre metoda clasică, aceea cu ulei de măsline, zeamă de lămâie şi sare amară. Boxerii din America Latină şi din fostul bloc sovietic o foloseau în mod obişnuit, pentru a-şi goli complet colecistul, înainte de meci, ca să fie mai puţin sensibili la lovituri. Doamna a mai precizat că procedura trebuie aplicată de două ori, la interval de două săptămâni. Aşa am făcut - şi m-am îngrozit de ce a ieşit din mine. Totuşi, asta a fost nimica toată faţă de ceea ce avea să mi se întâmple mai târziu.

MUMIO, răşina neagră din Podişul Pamir


În 2002 a venit la facultatea noastră un cetăţean din Republica Moldova, care voia să ne vândă nişte pastile dintr-o răşină neagră, recoltată din Podişul Pamir, încercând să ne convingă că ar fi extraordinară pentru sportivi: Mumio. Fiindcă eu mă ocupam atunci de lotul de fitness al ANEFS, profesorul l-a trimis la mine. În primul rând, i-am cerut o documentaţie. Mi-a adus o carte în limba rusă, semnată de un academician pe nume Norbekovici, din Kârgâzstan. După ce mi-a tradus-o cineva şi am putut s-o citesc, am văzut acolo rezultatele unor studii care dovedeau că smoala aceea cu miros ciudat are efecte benefice într-o multitudine de afecţiuni, de la alergii, ulcer, diabet şi hemoroizi, până la reumatism, osteoporoză, leucemie, diverse tipuri de cancer şi altele. S-ar fi zis că e un adevărat panaceu. M-am gândit însă că nu puteam să dau altora un produs pe care nu l-am testat mai întâi eu însumi. Prin urmare, am luat prima pastilă într-o joi seara şi încă una a doua zi dimineaţa. Vineri, pe la ora 18, eram la sală, la IDM, şi mi se făcuse aşa de somn, încât abia puteam ţine ochii deschişi. Trebuie să vă spun că, din pricina stresului cumplit din ultimii ani, a tensiunii psihice generate de gândul că viaţa mea se poate sfârşi în orice clipă, ajunsesem să sufăr de insomnie cronică, abia dormeam două-trei ore pe noapte. Dar în seara aceea am simţit că leşin, dacă nu mă duc imediat la culcare. Acasă m-am aşezat "puţin" la televizor - şi dus am fost. Când m-am deşteptat, era dimineaţă. M-am uitat la ceas: zece şi ceva. Întârziasem. Am făcut un duş, am băut repede o afea şi am pornit al-vârtej către IDM. Acolo, clubul gol. Îl întreb e recepţioner ce se întâmplă. El dă din umeri şi răspunde: "Nimic,domnu' Adi, aşa e de obicei duminica". Vă daţi seama, dormisem neîntrerupt o noapte, o zi şi încă o noapte. Din momentul acela, mis-a reglat somnul. Pentru că, fără voia mea, întrerupsesem cura, am hotărât să recuperez, adică să iau de acum înainte câte două pastile de răşină dimineaţa şi două seara. În noaptea de luni spre marţi, după ora două, m-am trezit cu nişte dureri înfiorătoare în abdomen, de parcă mi-ar fi răsucit cineva un cuţit pe dinăuntru. M-am gândit: "Mă duc mâine la doctor - şi ce-i spun? Că am înghiţit ceva negru şi urât, care îmi arde maţele?". Mi-am făcut un ceai de cimbru şi mi s-au mai potolit durerile, puteam să aştept dimineaţa fără să urlu. Pe la şase, m-am pregătit să merg la spital, am mai băut un ceai şi m-am dus la toaletă. Surpriza a fost că, în locul unui scaun obişnuit, am eliminat o masă de mucozităţi şi mai multe bucăţi de carne, care aveau forma unor burice de deget. Le-am luat, le-am pus în două borcane, am turnat spirt peste ele şi m-am decis să am răbdare, să văd ce se mai întâmplă. Seara am avut un scaun asemănător: iarăşi mucilagii, iarăşi bucăţi de carne. În ziua următoare, m-am prezentat cu unul din borcane la histopatologie, cunoşteam drumul, că doar mai fusesem acolo. Mi-au confirmat că erau fragmente din polipii mei.

Vreme de două luni, am eliminat mereu în scaun bucăţi de carne, care între timp îşi schimbaseră dimensiunile, erau mai mari, însă foarte subţiri. Totodată, aveam o senzaţie extraordinară de uşurare, scăpasem de durerea surdă şi permanentă din intestin. Când am observat că nu mai iese nimic, mi-am zis că e momentul să atac "inamicul" pe terenul lui. Unde erau tumorile? În colon. Prin urmare, încă vreo lună şi ceva am făcut clisme, seară de seară, cu 5 grame de Mumio dizolvate într-un litru de apă călduţă. Nu mai eliminam nimic.

În 2004, am vrut să repet colonoscopia - de astă dată cu cineva care nu mă văzuse înainte. Am primit două refuzuri, unul după altul. Cei ce se uitau în dosarul meu medical evitau să intre pe un intestin cu asemenea probleme. Atunci am azvârlit, pur şi simplu, toate analizele şi, făcând asta, am avut sentimentul că arunc la gunoi şi boala. Pe urmă, m-am dus altundeva şi am pretins că solicit un examen de rutină.
Au constatat doar un aspect de colon iritabil, cu câteva mucozităţi. Trei ani mai târziu, deci în 2007, am avut posibilitatea să merg la o clinică ultraperformantă din Germania. La insistenţele mele, mi-au garantat că aparatura lor poate depista orice formaţiune, începând cu mărimea de un milimetru şi jumătate. Şi mi-au dat asigurări că n-au găsit nimic. Intestinul era perfect curat.

Identificarea toxinelor şi stoparea lor

- Aşa s-a încheiat un parcurs de zece ani. Privind în urmă la teribila dvs. experienţă de viaţă, aţi tras nişte concluzii care ar putea fi de folos şi altora?

- Când ţi se spune că ai cancer, prima reacţie e negarea. Speri într-o confuzie, într-o eroare medicală. Urmează apoi faza revoltei. Te întrebi:
"De ce eu?". Pentru ca întrebarea să fie utilă, trebuie să-I schimbi sensul: "Ce greşeli am comis eu, care m-au adus unde sunt acum?". Cancerul nu e o boală, astăzi sunt ferm convins de asta. Este o reacţie disperată a organismului, care caută o cale de a rezista la toxinele introduse de noi, voluntar sau involuntar.

- Aşadar, care ar fi măsurile urgente de luat?

- În primul rând, identificarea toxinelor şi stoparea intrării lor în organism. Poate fi vorba de vapori toxici, de exemplu mercur, etilenă, benzen sau de o simplă poluare a mediului, de calitatea necorespunzătoare a apei, dar şi de o hidratare insuficientă, care, la rândul ei, are efecte distructive. Noi avem nevoie zilnic de 35 mililitri pe kilogram-corp, cea mai bună din punct de vedere
fiziologic fiind apa la temperatura camerei, sorbită cu înghiţituri mici. Iar dimineaţa, îndată după trezire, se recomandă jumătate de litru de apă alcalină, băută nu pentru hidratare, ci dată pe gât dintr-o dată, tocmai ca să se ducă să spele toate toxinele acumulate peste noapte. Apoi, bineînţeles, sunt de evitat substanţele nocive pe care le ingerăm odată cu hrana. Conservanţii acţionează la fel ca antibioticele, omoară tot ce e viu şi vor face acelaşi lucru în corpul nostru.

După zahăr, cel mai toxic aliment este laptele, deoarece componenta sa proteică de bază, anume cazeinatul de calciu, nu poate fi procesată de organismul uman, care nu dispune de enzimele necesare. Lactatele ar trebui excluse total din alimentaţie. Pare o afirmaţie hazardată, însă ne vom convinge de adevărul ei, dacă aruncăm o privire pe statistici. În Europa, cele mai mari consumatoare de lactate sunt ţările nordice. Unde credeţi că se înregistrează numărul maxim de cancere de colon? Evident, tot acolo. După ce am stopat toxinele, trebuie să eliberăm căile de evacuare a lor, curăţind principalele organe şi sisteme participante la procesele de excreţie: ficatul şi colecistul, rinichii, pielea. Curăţirea nu se face concomitent, ci pe rând, într-o anumită ordine, în funcţie de priorităţile stabilite de un terapeut. Important este şi drenajul limfatic, realizat prin masaj, fiindcă limfa transportă toxinele, ca şi celulele canceroase. După aceea, trecem la alcalinizarea organismului pentru că, aşa cum ştim deja, celula malignă supravieţuieşte numai într-un mediu acid. Reducem la minimum alimentele acidifiante, în special carnea, şi luăm Mumio, Coenzima Q10; şi legumele verzi, care conţin clorofilă, ajută la oxigenarea celulară. Când am făcut toate acestea, celulele canceroase încep să moară şi să se elimine, strat după strat.



O schiţă de meniu sănătos


- Ne-aţi descris ce se petrece în planul fizic. Vorbiţi-ne puţin şi despre modul cum intervine psihicul în mecanismele însănătoşirii.

- Prima condiţie a vindecării este ca bolnavul să şi-o dorească într-adevăr. S-ar zice că oricine vrea să fie sănătos, dar nu-i aşa. Să luăm exemplul unui om care trăieşte într-o atmosferă tensionată acasă. Are parte zilnic de reproşuri, certuri, insulte. Dar când se îmbolnăveşte, toată familia se adună în jurul lui, ca să-l îngrijească. Poate chiar fără să conştientizeze, el va refuza să renunţe la starea de boală, pentru că numai datorită ei i se oferă atenţie şi afecţiune. A doua condiţie este să descifrezi mesajul bolii - fiindcă ea vine să te înveţe ceva. În cazul meu, pe lângă alimentaţia greşită, sportul de mare performanţă, făcut aiurea, producea acidoză. De ce să muncească cineva, ca să ajungă la o greutate de 130 de kilograme, că doar nu-i foloseşte la nimic? Asta e numai trufie. Prin urmare, modestia a fost lecţia mea şi trebuia să mi-o însuşesc. Iar în final, după ce ai înţeles lecţia şi ai tras concluziile, trebuie să te desparţi de boală, aşa cum am făcut eu, atunci când am aruncat documentele medicale. Alegi să-i întorci spatele, o laşi în urmă definitiv şi porneşti cu toată fiinţa spre viitor.

- În încheiere, v-aş ruga să ne daţi câteva sfaturi de nutriţie. Pe scurt: cum ar trebui să arate meniul nostru zilnic?

- Ar trebui să răspundă nevoilor reale ale organismului - ceea ce în prezent nu se prea întâmplă. Dimineaţa, noi avem enzime specifice pentru grăsimi, organismul produce lipază, prin urmare trebuie să mâncăm oleaginoase. Puneţi de seara în apă două linguri de seminţe de susan, două de in (bărbaţii vor înlocui inul cu dovleacul) şi până la şase nuci. Dimineaţa, daţi-le prin blender împreună cu o banană, un măr curăţat de coajă, un kiwi, eventual nişte bucăţi de ananas şi papaya. Dacă adăugaţi la acest amestec două linguri de miere (preferabil de mană), o linguriţă rasă de scorţişoară şi radeţi deasupra două pătrăţele de ciocolată amăruie, aţi obţinut un mic dejun princiar. La prânz, avem alte enzime - protează - deci e nevoie de proteine. Vegetarienii se vor orienta singuri, pentru ceilalţi repet avertismentul legat de lactate: renunţaţi la ele. În schimb, oul conţine tot ce este necesar construirii unui viitor organism. Creatorul n-a pus nimic toxic acolo. Nu exageraţi cu carnea, iar între puiul de crescătorie, îndopat cu hormoni, şi porc, v-aş îndemna să alegeţi varianta a doua: o bucată de muşchi, nu mai mare de 110-115 grame - şi nu cu cartofi prăjiţi, ci cu o salată. Între masa de prânz şi cea de seară, neapărat beţi 100 ml de zeamă de varză sau borş. Seara, putem procesa carbohidraţii din legume. Câteva precizări şi aici: ţelina şi albitura sunt bune, dar nu mai des decât o dată pe săptămână (conţin nitrozamină, care în corpul nostru se transformă în nitriţi, apoi în nitraţi). Zilnic să nu vă lipsească o ceapă mică, doi căţei de usturoi şi 150 g de crucifere, adică varză, conopidă sau broccoli. Iar cardiacii să aibă grijă să mănânce mereu ridichi, inclusiv în sezonul rece. În ziua de azi, din pricina chimizării, aproape că nu mai există enzime în sol. De aceea, eu recomand răşina Mumio, care conţine peste 60 de enzime, un procent substanţial (minimum 15%) revenind acidului fulvic, numit de unii autori "enzima-miracol", şi mai recomand Redigest - două comprimate la prânz şi două la cină - însă nu pentru digestie, ci pentru curăţarea rinichilor. O colegă a fratelui meu avea o piatră de 6 cm la rinichi şi trebuia operată, aşa că am pus-o în legătură cu un urolog foarte bun, care vine la noi, la club. Printr-un concurs de împrejurări, operaţia s-a amânat cu o lună, timp în care medicul a sfătuit-o să-şi regleze tranzitul intestinal. Ea a luat o doză mare de Redigest şi, când i s-a repetat ecografia pentru localizarea exactă a pietrei, s-a văzut că nu mai rămăsese din ea decât un sfert. De atunci, urologul nostru îşi tratează toţi pacienţii cu Redigest şi îi operează numai pe cei la care nu dă rezultate cura.

- S-ar spune că întâmplarea v-a dat o mână de ajutor.

- Într-adevăr. De multe ori mi s-au oferit, parcă în dar, soluţii pe care nu le căutasem. De aceea şi eu mă simt dator să le transmit mai departe. Ca să-i ajut pe alţii să nu sufere.




Trimiteți un comentariu