Spiritualitate

                               INVATATURILE PIERDUTE (Miceal Ledwith)



Numele meu este Miceal Ledwith.
Miceal este forma lui Michael în limba irlandeză. M-am înscris ca student pentru a deveni preot catolic în 1960 la colegiul Maynooth din Irlanda, care era principalul seminar pentru întreaga Irlandă, precum şi un colegiu al Universităţii Naţionale a Irlandei şi o Universitate pontificală.
O universitate pontificală este o universitate care are statutul dat de Papă, modalitate prin care au debutat multe dintre universităţile originale şi străvechi din Europa.
M-am născut în districtul Wexford din Irlanda în 1942 şi am fost precum mulţi tineri ai timpului meu, care erau idealişti şi doreau să găsească răspunsurile la marile întrebări în legătură cu viaţa şi destinul omenesc, Întrebările care îi lăsau perplexi pe toţi, chiar şi pe agnostici şi atei.
Şi am pornit să găsesc, prin cea mai bună modalitate care îmi era mie accesibilă în acel moment, care ar putea fi răspunsurile la aceste întrebări, şi aşa mi-am început căutarea foarte serios în 1960. Am început să studiez pentru gradul de licenta în arte a Universităţii Naţionale a Irlandei, apoi am obţinut licenta în filozofie, la Universitatea pontificală din Maynooth.
Am fost foarte norocos la acel moment din viaţa mea de a avea un privilegiu foarte rar, şi anume şansa de a petrece o perioadă lungă de timp, fără întreruperi studiind diverse subiecte. Fizică, chimie, domeniul juridic, istorie, literatură, precum şi principalele studii care mă interesau pe mine legate de filozofie şi teologie.

După mai multe licente şi grade academice am culminat 11 sau 12 ani de studii universitare cu doctoratul în teologie. Am fost primit în rândurile personalului universităţii aproape imediat, ca lector. 4 sau 5 ani mai târziu am devenit profesor de teologie dogmatică sau sistematică.
Apoi am devenit decanul facultăţii, şef de departament, arhivar al universităţii şi în final vice-preşedinte în 1980. 5 ani mai târziu, am fost desemnat preşedintele Colegiului Maynooth pentru un termen de 10 ani, pe care l-am încheiat în 1994. A fost o perioadă de expansiune extraordinară pentru colegiu timp în care înscrierea studenţilor la colegiu a crescut cu 300% laolaltă cu cerinţele corespunzătoare de personal, săli de curs, laboratoare ştiinţifice, precum şi cămine studenţeşti, toate acestea fiind construite în vremea mea.
Am avut o viaţă foarte ocupată ca profesor universitar şi ca administrator. Am devenit preşedintele Comitetului Preşedinţilor Universităţilor Irlandeze şi am fost membru al Biroului Guvernator al Conferinţei Universităţilor Europei. Dar în tot acest timp, în ciuda a cât de ocupat eram, datorită îndatoririlor profesorale şi administrative am continuat căutarea răspunsurilor marilor întrebări, pentru că încă nu aveam răspunsuri definitive adevărate.
În 1980, s-a produs un lucru foarte semnificativ. Am fost numit membru al unui mic grup elitist de teologi din întreaga lume numit Comisia Teologică Internaţională. Era însărcinat cu sfătuirea episcopului Romei şi a Papei în chestiuni teologice. Urma să ocup această funcţie timp de trei trimestre separate, totalizând 17 ani.
Am luat foarte în serios această poziţie şi pentru aproape toată acea perioadă de timp, şeful comisiei a fost actualul Papă, Benedict al 16-lea, care pe atunci era cardinalul Joseph Ratzinger. Eram foarte conştient că Papa pe care îl sfătuiam, Papa Ioan Paul al II-lea avea o responsabilitate enormă. Mai mult de 1 miliard de catolici din întreaga lume depindeau de fiecare cuvânt al lui. Şi cuvântul său era de asemenea profund respectat de multe alte şcoli religioase, fie ele creştine sau necreştine.
Dacă aş fi fost în postura Papei Ioan Paul al II-lea îmi imaginez că nu aş fi dormit prea bine în majoritatea nopţilor pentru că aş fi fost preocupat să mă asigur că ghidarea şi mesajul meu reprezenta adevărul şi reflecta cu acurateţe ceea ce Iisus ne-a învăţat.
Şi care ar fi fost consecinţele pentru ghidarea oamenilor într-o manieră inexactă sau eronată în ceea ce priveşte urmarea învăţăturilor lui Iisus?
Eu am făcut tot ce am putut să îndeplinesc rolul pe care l-am avut, pe cât îmi permitea umila mea poziţie. Am vrut să mă asigur că cea mai bună parte a teologiei, cea mai exactă şi cea mai profundă era disponibilă în ceea ce priveşte sfatul oferit de noi.
În trei ocazii de-a lungul acelor ani am fost personal autorul documentului produs de comisie. Însă încă am găsit, în ciuda faptul că unii dintre cei mai legendari teologi ai zilelor mele studenţeşti au fost alături de mine în acea comisie internaţională, erau oameni nemaipomenit de învăţaţi, posesori ai unei cunoaşteri incredibile, faimoşi în domeniul lor, în întreaga lume, însă în ciuda faptului că am avut acces zilnic la ei, în ciuda faptului că mi s-au deschis cele mai bune biblioteci din Universităţile Europei, şi cele mai bune biblioteci religioase din întreaga Europă şi din altă parte, incluzând biblioteca Vaticanului, eu existat totuşi aceste spaţii goale care au rămas.
Acest lucru mi-a arătat că Iisus al istoriei nu era Iisus pe care eu l-am văzut ascuns în spatele multora dintre afirmaţiile evangheliilor. Evident că am fost foarte perturbat de aceasta. O anumită afirmaţie m-a perturbat mai mult decât toate. Iisus a spus în evanghelia Sfântului Ioan că dacă îi urmăm învăţăturile vom împlini toate lucrările despre care Sfântul Ioan spune că sunt miracole, vom face tot ceea ce a făcut Iisus, şi chiar mai mari decât acestea vom face. Acum, ideea este valabilă, chiar dacă Iisus vorbea despre un singur miracol.
Ar trebui cu toţi să fim capabili să facem măcar un miracol, dacă îi urmăm învăţăturile. Însă când m-am uitat în jurul meu la cele . de biserici şi confesiuni care poartă emblema creştină în ziua de azi unde este dovada că aceasta se petrece?
Într-adevăr, când privesc în afara creştinismului, sunt condus către concluzia provenind din propriile mele cercetări că nici una dintre marile religii s-au ridicat vreodată la nivelul promisiunilor făcute de fondatorii lor. Aceasta a reprezentat o chestiune foarte serioasă pentru mine şi am simţit, ca un fiu puternic devotat al tradiţiei creştine, că era o acută nevoie de o examinare mai profundă a ceea ce a fost şi a făcut Iisus decât cea promovată la sala de curs şi de către preoţi în întreaga lume creştină.
Când priviţi cele 3 evanghelii ale Noului Testament canonic, şi de asemenea la câteva dintre celălalte evanghelii care nu au ajuns niciodată în Noul Testament din motive evidente, după cum vom vedea mai târziu, ei bine când faceţi aceasta presupun că primul lucru pe care un căutător sincer îl va observa este acela că auzim despre Iisus că s-a născut în Bethleem, lucru care acoperă câteva zile din viaţa lui, auzim că păstorii aceşti paria ai societăţii evreieşti vin să-l viziteze, auzim despre Magi care vin să-l onoreze, două dintre cele mai dispreţuite clase în mintea unui evreu ortodox, pentru că magii erau astrologi babilonieni pe care orice evreu cu frică de Dumnezeu i-ar fi detestat şi evitat.
Deci auzim despre aceste două sau câteva zile în jurul zilei sale de naştere, auzim despre fuga lui în Egipt, pentru a scăpa de persecuţia regelui Irod, auzim că s-a întors din Egipt deşi nu ni se spune când, iar apoi este un mare spaţiu gol. Nu mai auzim nici un alt cuvânt din momentul când se întoarce din Egipt până când îl regăsim în templu la ani.
După aceasta este un spaţiu gol şi mai mare, de data aceasta de ani, despre care nu ni se spune nimic în Noul Testament, cu excepţia faptului că s-a dus în Nazareth iar tradiţia creştină a presupus că probabil a lucrat ca tâmplar. Dacă a putut realiza ceea ce a făcut el, după aceasta ar trebui cu toţii să devenim imediat tâmplari. Acel spaţiu gol de ani este mai mult de jumătate din întreaga sa viaţă.
Toată viaţa mea am căutat răspunsuri la aceste mari întrebări despre unde am venit, ce precedă viaţa pe acest pământ, ce ar trebui să facem cât timp suntem aici, precum şi la ce ne-am putea aştepta după moarte. Am ştiut că marea majoritate a oamenilor cu care am vorbit şi pe care i-am îndrumat religios, în toţi anii mei în serviciul catolic erau însetaţi de răspunsuri la aceleaşi întrebări, în propriul lor mod. Şi am studiat toate sursele cunoscute care îmi erau disponibile, şi după cum v-am spus am fost student al acestor surse pentru mulţi ani, din fericire, dar am găsit întotdeauna mari spaţii goale, zone imense unde nu se putea spune nimic sigur despre ce ar trebui să cred. Acestea nu sunt afirmaţii uşoare.
Mă refer în special la chestiuni cum ar fi, după cum probabil se întreabă toată lumea, "oare ce mă aşteaptă după ultima respiraţie?" Am descoperit că multe dintre aceste imagini pe care unele dintre religiile principale ale lumii le-au produs sunt de fapt batjocoritoare şi sentimentale, fără conţinut real.
Şi este evident de ce majoritatea religiilor din ziua de astăzi nu mai vorbesc deloc despre ceea ce ne aşteaptă după moarte, pentru că le este frică să facă aceasta în acea limbă şi terminologie. Nu mai este intelectul lor cel care le generează probleme, ci este pur şi simplu o chestiune de gust a lor, după cum bine spunea un mare filozof francez pe care l-am studiat cu mult timp în urmă, este vorba de Maurice Blandel.
Aşa că în acel punct al cercetărilor mele, după ce am citit şi examinat şi cugetat asupra majorităţii textelor care erau uşor disponibile în lumea occidentală precum şi în lumea orientală, şi găsind mari spaţii vide în toate acestea pe care nu le puteam umple de nicăieri, oriunde aş fi căutat, deci în acel punct am găsit un corp foarte sofisticat de învăţătură care venea de la Ramtha şi şcoala sa de Înţelepciune Străveche, "Şcoala chintesenţială a minţii" a lui Ramtha. Şi aici am găsit într-o formă foarte simplă întrebări la unele dintre cele mai complexe şi majore întrebări la care până atunci nu găsisem nici un răspuns, şi într-adevăr aproape că abandonasem orice credinţă că le voi găsi vreodată un răspuns adecvat.
Cred că mulţi oameni sunt în aceeaşi postură în ziua de astăzi. Sunt în mod acut neliniştiţi şi nefericiţi cu ceea li se prezintă ca şi credinţă şi nu ştiu nimic mai bun, şi precum Blaise Pascal un alt mare filozof francez, ei cred că este mai sigur să crezi decât să nu o faci.
Aşa că, în ultima decadă sau mai mult, în aceste învăţături ale lui Ramtha, am descoperit profunzimi din ce în ce mai mari şi mi-am dăruit viaţa studiului acestor învăţături pentru a înţelege mai bine nu numai unde eu mă îndrept şi ce anume ar trebui să fac cu viaţa mea, ce anume contează în ochii lui Dumnezeu, ce nu contează, la ce pot să ma aştept după moarte.
Am înţeles de asemenea ce posibilităţi extraordinare sunt disponibile fiecărei fiinţe umană în această viaţă pentru a se folosi de ele în timp ce sunt aici în această încarnare. Aceasta este bucuria şi puterea şi eliberarea şi libertatea şi suveranitatea pe care Iisus ni le-a promis, dar care din nefericire sunt atât de în afara posibilităţii religiilor de a le oferi.
Date fiind rolurile pe care le-am avut, şi funcţiile pe care le-am îndeplinit, presupun că este evident să spun că nu toată lumea este încântată de lucrurile pe care le spun şi le fac acum. Însă acele învăţături ale lui Ramtha oferă o nouă direcţie şi profunzime unei vieţi întregi pe care am dedicat-o studiului acestor întrebări. Ele m-au ghidat spre canale neobişnuite şi captivante. Mi-au înzestrat întreaga viaţă şi înţelegere cu o profunzime şi un sens pe care altfel nu le-ar fi avut niciodată.
Iisus în Egipt.
Pentru moment, haideţi să privim un alt mare spaţiu vid în istoria vieţii lui Iisus: viaţa lui în Egipt. Egiptul ieşise demult din era măreţiei sale pe când trăia Iisus, dar era încă un loc extrem de interesant, din punct de vedere ezoteric, mistic, spiritual.
De-a lungul Nilului, a existat o serie de mari temple care era fiecare dedicat unei opere pe care noi în timpurile moderne le-am fi numit cele sigilii, sau cele chakre după filozofia New Age. Această muncă a constat în rezolvarea chestiunilor legate de fiecare sigiliu într-o manieră progresivă.
Sigiliul de bază, cel mai de jos, care se găseşte în zona genitală se ocupă cu chestiuni legate de procreere, al doilea sigiliu localizat în zona din mijlocul abdomenului, se ocupă cu chestiuni legate de victimizare, durere, suferinţă, "dacă nu mi-ar fi făcut aceasta" etc.
Al treiela sigiliu este în zona plexului solar, este sigiliul puterii sigiliul tiranilor atunci când se abuzează de el. Bineînţeles că victimele au nevoie de tirani şi tiranii au nevoie de victime, aşa că aceste două temperamente au o relaţie simbiotică "frumoasă".
Aşa că, reîntorcându-ne către templele din Egipt, al doilea templu este cel mai uşor de descris într-un timp scurt. De fapt, acesta era un templu dublu: exista un sanctuar al unui zeu-crocodil, foarte sacru pentru Egipt, Sobek, simbolul eului inferior, care se afla chiar lângă un alt sanctuar al zeului Horus, care era simbolul eului superior.
Aşa că aceste două temple reprezintă eurile inferior şi respectiv superior. Iar atunci când iniţiaţii pe această cale, şi amintiţi-vă că erau întotdeauna foarte puţini, după ce fuseseră pe deplin instruiţi, antrenaţi şi testaţi, erau aduşi la această iniţiere fiind legaţi la ochi.
Erau aduşi în piscina templului zeului Sobek, zeul crocodil. Apoi li se spunea să-şi dea jos legăturile de la ochi şi să sară în apă. Bineînţeles că nu trebuie să surprindă pe nimeni că în piscină se găseau crocodili, doar este vorba de interiorul templului unui zeu-crocodil.
Iar aceasta era exact scena care îi primea pe noii iniţiaţi când îşi luau legăturile de la ochi. Oamenii care se angrenau în disciplină cu jumătate de inimă, în ciuda antrenamentului, oamenii care nu ar fi beneficiat de învăţătura şi experienţa lor probabil că ar fi sărit înăuntru în mod ezitant. Trebuia să sară pentru că dacă nu o făceau ar fi fost excluşi din aventura marii opere în templele de pe Nil şi nu ar mai fi fost niciodată invitaţi din nou în acea viaţă. Aşa că, era acum ori niciodată.
Aşa că, chiar dacă erau înfricoşaţi să vadă crocodilii în apă şi chiar dacă şi-ar fi putut uita învăţăturile, cu toate acestea săreau, chiar şi cu jumătate de inimă. Aşa că, săreau, rămâneau la suprafaţă şi încercau să împroaşte cu apă în jur pentru a-i goni pe crocodili.
Aceasta cu siguranţă că nu era o mişcare menită să-ţi asigure cariera într-o piscină cu crocodili. Aşa că majoritatea acestor iniţiaţi piereau din când în când. Era un sistem minunat, curat, fără hârţogărie ulterioară... Însă cei care săreau cu toată inima înăuntru şi înotau până la fundul piscinei descopereau că exista un tunel lung de metri la fund, care era în obscuritate totală. Însă dacă aveau încredere şi mergeau în acea obscuritate prin acest tunel din piscină, ei descopereau că acesta ducea către o altă piscină, iar atunci când ajungeau la suprafaţă în piscina adiacentă, care se găsea în templul lui Horus de alături, descopereau că piscina nu avea crocodili, şi că învingând fricile de auto-conservare în piscina lui Sobek, ajunseseră în piscina eului superior şi ar fi trecut testul.
Erau eligibili să purceadă mai departe la următoarea etapă a călătoriei lor. Realizarea unei tranziţii de la frici, conştient şi inconştient. Deci, ce anume simboliza această iniţiere? Simboliza tranziţia de la acele frici inconştiente care ne ţin în aşa mare pericol, care ne menţin într-o stare de imbecilitate din punct de vedere spiritual şi care nu ne permit să realizăm progrese, toate aceste temple erau în diferite feluri legate de opera de a depăşi acele lucruri care ne menţin blocaţi.
Aceasta a fost întotdeauna Marea Călătorie. Uneori calea spirituală a rătăcit aproape de calea Marii Opere, alteori calea spirituală a rătăcit departe de ea, după cum a făcut-o creştinismul în ziua de azi. Însă esenţa preoţiei în învăţăturile lui Iisus era în mod exact aliniată la calea Marii Opere.
Oricum, haideţi să privim puţin în avans la al -lea templu care se află la Marea Piramidă din Gizeh şi este centrat pe camera cunoscută de noi acum sub numele de Camera Regelui şi care este de fapt templul zeiţei Nut, zeiţa pământului.
Centrul ritualurilor ceremoniale de acolo se focaliza pe marele sarcofag din piatră, care este localizat în acel templu al zeiţei Nut. Iniţiaţii se antrenau pentru libertate faţă de cele mai mari frici care ne blochează, care frânează evoluţia spirituală. Şi, cea mai mare dintre aceste frici, conform anticilor şi şcolilor misterului de după ei, cea mai mare frică era frica morţii.
Orice altă frică - spuneau ei - este înrădăcinată în acea frică. Aşa că, dacă reuşim să eliminăm frica de moarte, toate celălalte frici vor dispărea şi cel mai mare blocaj în calea progresului spiritual este eliminat. Aşa că la Gizeh - şi amintiţi-vă că iniţierea nu se realiza mereu în interiorul marii piramide - însă la Gizeh iniţierea consta din confruntarea cu moartea într-o manieră simbolică. Iniţiatul era adus fiind legat la ochi şi depus în sarcofag. El sau ea nu aveau nici cea mai vagă idee de ce anume urma să se petreacă, şi cel mai probabil nici măcar nu ştiau anterior că există un sarcofag.
Candidaţii erau plasaţi în sarcofag în linişte iar marele capac de piatră era plasat deasupra. Bineînţeles că iniţiaţii nu ştiau dacă urmau să rămână acolo o oră, o lună, un an sau dacă era pentru totdeauna. Nu ştiau dacă există ventilaţie în sarcofag, ceea ce exista. Majoritatea oamenilor care treceau prin acea probă îşi pierdeau raţiunea datorită unei claustrofobii acute, în ciuda tuturor învăţăturilor şi instrucţiunilor. De obicei era bine în prima parte, dar apoi începeau să se întrebe dacă pot să iasă.
Şi odată ce începeau să-şi ridice mâinile pentru a vedea dacă pot să stabilească cât de departe sunt pereţii acestei mici camere şi să vadă dacă pot să ridice capacul, atunci chiar că se pierdeau cu firea. Dar dacă erau capabili să învingă toate acele instincte de autoconservare, victimizare, dacă reuşeau să-şi păstreze mintea întreagă timp de trei zile şi trei nopţi - aceasta era perioada necesară - în timp ce sufletul mergea în călătoria sa şi avea propriile teste, după acea perioadă de trei zile şi trei nopţi, care ar trebui să ne fie foarte familiară din relatările despre învierea lui Iisus, atunci la sfârşitul perioadei aveau să fie transformaţi.
Pentru că, în reţelele neuronale ale creierului, în toate circumvoluţiunile şi circuitele chimice care ne conduc corpul fizic, scurgerea acelei perioade de timp ar fi modificat circuitele iar baza fizică a fricii ar fi total exorcizată din ei, atunci fiind pregătiţi pentru un salt foarte semnificativ pe calea Marii Opere. Aşa că s-au calificat pentru avansare către templul celui de-al şaptelea sigiliu care era la Heliopolis. Iar la Heliopolis ei aveau în vedere o etapă avansată a ceea ce se petrecuse la Gizeh.
Marea credinţă a preoţilor din Heliopolis era aceea că puteai, dacă erai suficient de avansat, să-ţi ridici propriul corp din morţi, dându-i viaţă prin puterea spiritului tău. Rezervaseră în Sfânta Sfintelor din Heliopolis un piedestal lângă partea stângă a sanctuarului. Acel piedestal este astăzi îngropat sub un strat gros de praf, cam de cm grosime, şi este total necunoscut, însă eu personal l-am văzut.
Era rezervat pentru prima fiinţă care ar fi dovedit credinţa celor din Heliopolis că îţi puteai învia propriul corp din morţi prin puterea spiritului tău. Am sesizat cu interes că Evanghelia Vărsătorului a lui Iisus Christosul ne spune că Iisus a mers la Heliopolis după misiunea sa în Ţara Sfântă şi a fost onorat de preoţii de acolo. Mă întreb dacă până acum nu au început să vă sune nişte clopoţei prin minte?
Nu-i aşa că începem să avem o înţelegere foarte diferită, poate chiar primele indicii ale unei înţelegeri foarte diferite Amintiţi-vă că el primise această învăţătură în Egipt în primii săi ani.
Alte surse afirmă că el a fost la Heliopolis în drumul său de întoarcere din India, înainte de a-şi începe misiunea în Ţara Sfântă. Presupun că era un gen de şcoală finală.
A plecat în Israel cu această credinţă ferm înrădăcinată şi anume că testul suprem al evoluţiei umane şi al desăvârşirii era acela de a fi adus atât de mult puterea spiritului în viaţa ta încât acesta putea funcţiona independent de corp. Acest lucru a fost arătat tuturor oamenilor lumii: faptul că marea frică primordială, moartea, nu reprezenta nimic în realitate.
Şi după cum spun şi Geneza şi Sfântul Pavel în Epistola către Romani "Moartea nu a fost niciodată intenţionată să fie un lucru natural". Însă aceasta începe să ne ofere o imagine foarte diferită asupra menirii lui Iisus în Ţara Sfântă în cei trei ani ai activităţii lui acolo.
Ştiţi, nu s-a petrecut pur şi simplu că s-a certat cu autorităţile vremii de atunci şi că aceasta l-a adus la moarte, şi cumva Dumnezeu l-a înviat pentru că Iisus nu merita să moară. Nu aceasta este situaţia de fapt.
Aceasta este o modalitate de a privi realitatea care este specifică universului hamburger. Iisus a venit în Ţara Sfântă cu un ideal extraordinar de puternic în minte.
El era pe calea unei iniţieri dintre cele mai sublime. Niciodată nu s-a pus problema să fie un mântuitor suferind şi să moară pentru păcatele noastre. El avea de gând ceva mult mai mare, atât pentru el cât şi pentru noi. Şi bineînţeles, după cum a spus întotdeauna Iisus, Orice pot face eu, şi voi puteţi face de asemenea!
Vă puteţi imagina potenţialele fiecăruia dintre noi dacă moartea şi boala şi toate fricile care sunt înrădăcinate în frica de moarte nu ar mai avea nici un fel de validitate în viaţa noastră? Ce transformare ar aduce aceasta lumii şi ideilor sale limitate!
Aşa că începem să avem o bănuială provenind din toţi acei ani ascunşi ai lui Iisus, relativ la faptul că au existat cu mult mai multe lucruri pe care le-a făcut şi le-a spus, le-a predat celorlalţi şi le-a experimentat Iisus decât ne permit să credem versiunile populare "curăţate" ale activităţii şi învăţăturii lui, aşa cum sunt propovăduite de către religii. S-au petrecut cu mult mai multe!
Se propovăduiau cu mult mai multe lucruri de forţă, se realiza o promisiune cu mult mai mare pentru noi toţi în ziua de astăzi. Haideţi să considerăm câteva simboluri pe care el le-a preluat din Egipt. Unele dintre cele mai uimitoare elemente erau asociate cu activitatea lui Iisus în Ţara Sfântă. Haideţi să considerăm botezul, prima Taină a Bisericii Creştine, ceea ce şi este.
Însă aceasta este o ceremonie foarte antică. Ea are o vechime de mii şi mii de ani în ceţurile antichităţii şi este bazată pe credinţa că apa era substanţa primordială din care au provenit toate celălalte. Presupun că din punct de vedere ştiinţific în ziua de astăzi trebuie să recunoaştem că aceasta nu este departe de adevăr. Aşa că, în această ceremonie, după instruire şi pregătire, eraţi adus la o piscină cu apă şi eraţi scufundat în apă.
Ce simboliza acest lucru? Simboliza, în termenii noştri moderni, că erai reciclat, că mergeai înapoi în substanţa primordială, apa, din care ai ieşit prima dată şi apoi erai ridicat, şi urma să fi ridicat către un nivel al vieţii cu totul nou. Aceasta rezidă la rădăcina credinţei creştinilor Branigan.
O cu totul altă formă de viaţă este simbolizată în acest ritual. Haideţi să considerăm un alt element creştin major şi să întrebăm de unde a provenit: masa sacră a Eucharistiei, ultima cină pe care Iisus a avut-o cu discipolii săi în camera superioară, în noaptea dinainte de a fi arestat. Această ceremonie de asemenea are o vechime de mii şi mii de ani până la şcolile marilor mistere. Elementele care sunt compun eucharistul simbolizează cele mai profunde elemente ale naturii umane precum şi potenţialele ei pentru noi toţi. În şcolile antice, elementele acelei mese erau foarte foarte sacre. Vinul simboliza spiritul care provenea direct de la Creator.
Pâinea simboliza corpul încarnării fizice, iar apa care era adăugată vinului simboliza sufletul care era cel ce înregistra experienţele încarnării. Iată că ne-am întors din nou la vechiul nostru prieten FIZICA CUANTICĂ. Ştim din fizica cuantică că tot ceea ce acceptăm şi credem cu adevărat, profund şi în adâncime, precum şi lucrurile pe care ne focalizăm, ştim că acestea vor fi atrase magnetic în viaţa noastră, în mod infailibil.
Eucharistia sau această masă sacră formată din pâine, vin şi apă reprezenta ceremonia profundă menită să unifice acest spirit, acest suflet şi acest corp şi de a-l transmuta exact aşa cum Iisus ne-a învăţat. Toate cele Taine sunt de fapt profund rituri de iniţiere aşa cum erau ele realizate la început. Sunt ele oare făcute astfel vreodată în ziua de azi? Din nefericire, aproape niciodată.
Pentru că atenţia este cel mai probabil focalizată mult prea mult pe golirea parcării de maşini aparţinând primei congregaţii înainte ca următoarea congregaţie să vină la următorul serviciu religios. Riturile secrete şi simbolurile folosite de Iisus au fost luate din Scolile Egiptene ale Misterelor.
Nu puteţi să faceţi aceste rituri cu puterea pe care o aveau ele într-o astfel de mediu în ziua de astăzi, dar este suficient să ştim că se petreceau cu mult mai multe lucruri în acele ceremonii şi ritualuri din vremea lui Iisus decât poate ne-am aştepta. Şi dacă ele nu sunt atât de puternice astăzi precum erau atunci, este pentru că a trebuit să le strivim în tipare care nu li se potrivesc. Haideţi să luăm un alt exemplu, CRUCEA însăşi. Crucea a devenit acum identificată cu creştinismul.
Este chiar simbolul lui Iisus însuşi în ziua de astăzi. Dar fireşte că crucea este cu mult mai veche decât creştinismul. Ea făcea parte din tradiţia şcolilor misterelor. Ce simboliza ea la acel moment? Simboliza armonia verticalei şi a orizontalei, a transcendentului cu imanentul, a tărâmurilor de dincolo cu cele de aici şi acum, Simbolul crucifixului din tradiţia creştinismului - amintiţi-vă că crucifixul nu este crucea - crucifixul reaminteşte patimile şi moartea lui Iisus. Sub nici o formă nu era în centrul a ceea ce era El cu adevărat. Aşa că, de ce am ajuns să venerăm acest simbol al unei morţi în agonie?
Venerarea crucifixului este acelaşi lucru ca şi cum noi astăzi am venera un scaun electric ca simbol al execuţiei, punându-i reprezentarea pe altarele noastre, sau agăţând-o în lanţuri la gâtul nostru.
Împăratul Justinian al doilea a fost cel care a decretat în anul că crucifixul ar trebui să înlocuiască crucea simplă, care era de fapt o reprezentare mult mai exactă a credinţei antice care provenea de la Iisus şi cu mult dinainte. De fapt, crucea este unul dintre simbolurile religioase cele mai antice şi universale, cu mult înaintea creştinismului, comună şi larg răspândită. În rămăşiţele arheologice de pe cuprinsul Orientului Apropiat antic până în India şi în întreaga lume, arheologii au dezgropat reprezentări ale crucii în tot felul de culturi.
Ce simboliza ea în acele culturi antice? Cu siguranţă că nu simboliza o execuţie, o crucificare, pentru că în majoritatea acelor culturi nu exista un astfel de lucru ca să fie simbolizat. Ea simboliza armonizarea verticalei cu orizontala. Armonizarea dintre planurile de dincolo de acest plan material şi acest plan fizic de aici. Ea semnifica transcendentul şi imanentul, cu alte cuvinte îi semnifica pe Dumnezeu bărbatul şi Dumnezeu femeia realizaţi în această încarnare umană.
Ea indica momentul când în întreaga fiinţă vie se instala plenar o stare de totală armonie. Deci, în formele sale antice, crucea era un simbol al spiritului încarnat în materie. Ea reprezintă o cheie a modului cum funcţionează întregul Univers. Ne bălăcim în materie, însă suntem înrădăcinaţi în tărâmuri cu mult dincolo de acesta. Nu este de mirare că în matematică crucea a devenit simbolul adunării, sau atunci când este plasată la un anumit unghi, a devenit simbolul înmulţirii sau al mişcării progresive către înainte. În păgânism şi în creştinismul timpuriu, crucea simboliza întotdeauna viaţa, niciodată moartea, motiv pentru care creştinismul timpuriu a folosit-o ca simbol. O cruce, uneori cu un miel plasat în faţa crucii, dar niciodată un crucifix, adică o cruce cu corpul lui Iisus răstignit. Un lucru pe care lumea îl poate observa este acela că prima reprezentare a unui zeu crucificat a fost aceea a lui Orfeu în secolul III Î. Hr.
Din păcate, pentru o mare parte a populaţiei globului din ziua de astăzi simbolul religios central este o persoană străpunsă în agonie, pe acel instrument al torturii. Nu e de mirare că un astfel de sistem va alimenta credinţa că suferinţa este inevitabilă sau chiar de dorit şi benefică. Şi, oroarea ororilor, că ar putea să fie, într-o manieră deformată, considerată ca făcând pe plac Domnului, astfel permiţându-ne să devenim atât de indiferenţi la suferinţa din rândul maselor umanităţii. O cruce goală simbolizează coborârea spiritului în carne şi sărbătoreşte evoluţia acelei forme de viaţă către locul de unde a provenit. Prin contrast, crucifixul nu face altceva decât să idealizeze suferinţa şi moartea.
O atitudine care în ultimă instanţă - şi lucrul acesta trebuie spus - NU ţine de Dumnezeu. Nimic nu reprezintă mai greşit învăţăturile lui Iisus decât crucifixul. Ar fi greu să găsim un alt simbol care să reprezinte greşit învăţăturile lui Iisus mai mult decât o face crucifixul. Este un travesti care a devenit acum simbolul central al misiunii sale. Găsim uneori în aceste vestigii arheologice reprezentarea unui şarpe crucificat pe crucea simplă, o cruce care are braţe de lungime egală pentru a simboliza armonia. Este de asemeni des întâlnită în imagini ce ţin de tradiţiile hermetică şi esoterică.
Ce simboliza şarpele crucificat? Ei bine, şarpele simbolizează ceea ce astăzi în Occident numim forţa Kundalini, forţa vieţii care circulă prin fiinţa umană. Ce semnifică crucificarea acestei forţe a vieţii pe crucea armoniei? Este evident că acest lucru indică că ne-am adus forţa vieţii în armonie, am reglat-o, am controlat-o, şi că am făcut aceasta fără reprimare ci prin conştientizare. Ne-am cucerit pe noi înşine.
Oricum, intriga se complică şi mai mult când ne dăm seama de vârsta la care petrecut toate acestea în viaţa lui Iisus. În timpurile străvechi, după cum a predat Ramtha, pubertatea se extindea până la vârsta de de ani. La acea vreme, în special în vremurile străvechi, erai deja căsătorit şi aveai o familie, ţi-ai fi rezolvat toate aspectele vieţii, erai pregătit să mergi mai departe, să mergi mai departe către o ocupaţie mai elevată.
În jurul vârstei de de ani erai pregătit să îţi asumi o operă foarte serioasă, opera evoluţiei umane, atât spiritual cât şi material. Aşa că, crucificarea forţei Kundalini pe cruce la vârsta de de ani v-a eliberat pentru un cu totul alt tip de căutare. Acum începem să vedem o dimensiune complet diferită a patimilor Sale şi a morţii Sale, mai mult decât au bănuit vreodată creatorii de filme de la Hollywood, în special când avem în vedere momentul precis de timp când s-au petrecut toate acestea.
Este izbitor cât de multe festivaluri majore din toate culturile sunt în jurul zilei exacte în care acest eveniment s-a petrecut în viaţa lui Iisus. Evident, avem Pesah-ul (Paştele evreiesc) din tradiţia iudaică. Avem de asemenea marele festival al anului solar iranian, Norouz. Avem Maymuna din lumea arabă, şi bineînţeles după Iisus avem Paştele creştin. De ce sunt toate aceste mari festivaluri grupate exact în jurul acelui moment particular al anului? Ce este această perioadă? Este echinocţiul de primăvară. De ce ar trebui aceasta să fie atât de specială? Evanghelia lui Iuda a fost descoperită la sfârşitul anilor şi revelată lumii în aprilie , după deteriorări şi restaurări extensive a unui singur text despre care se ştie că a supravieţuit.
Acest document din a doua parte a celui de-al doilea secol confirmă acelaşi mesaj: cu trei zile înainte de Paştele evreiesc Iisus l-a rugat pe Iuda să-l dea pe mâna autorităţilor la un moment foarte precis. A fost planificat în mod deliberat, făcea parte dintr-o mare iniţiere care a fost planificată toată în mod deliberat, până la cel mai mic detaliu. Din momentul echinocţiului de primăvară până în vară la solstiţiu, Soarele străluceşte din ce în ce mai puternic până ajunge la forţa lui maximă.
În vremurile străvechi se credea că este un moment deosebit de benefic, când forţele naturii erau în favoarea oricărei noi acţiuni pe care am fi început-o atunci, orice nou început Şi în special orice ar fi avut de-a face cu un nou nivel al vieţii, care să ajungă la înviere. Ca grădinari, suntem sfătuiţi să plantăm atunci când luna este este în creştere, nu în scădere. Anticii ne sfătuiau să începem orice acţiune majoră când Soarele era în creştere, adică din momentul echinocţiului primăverii până la solstiţiul de vară din iunie.
Cele mari festivaluri ale lumii antice, în special în rândul druizilor erau răspândite între solstiţii şi echinocţii. Creştinismul a înlocuit toate aceste festivaluri păgâne cu echivalente religioase. Sursele Antice care se aseamănă cu învăţăturile lui Iisus. Aţi putea argumenta că aceste simboluri erau obişnuite în era şi timpul lui Iisus. Dar haideţi să privim puţin mai îndeaproape modul cum El a integrat nu numai simbologia secretă în ritualuri, dar şi învăţăturile şi aforismele pe care şi le-a însuşit pe timpul şederii lui în Egipt şi Asia şi cum le-a integrat şi pe acestea în activitatea lui.
Probabil că cel mai magnific discurs al lui Iisus în care a rezumat întregul lui mesaj, este ceea ce noi numim astăzi "Predica de pe Munte". Era momentul când el a decis să se dedice în mod irevocabil experienţei de la Paşte care a condus la moartea lui. Predica de pe munte este transmisă de Iisus pe acel versant de deal cu iarbă, pe marginea lacului Galileei. Nu are nici măcar o singură idee în ea care să nu fie asemănătoare cu ceea ce se spune în Mishna sau în Talmud (cărţi sacre evreieşti).
Opinia exprimată de Iisus în tradiţia Noului Testament este acceptată unanim de toţi cărturarii biblici fără nici o problemă. Dar ceea ce nu este atât de larg acceptat, sau chiar deloc este cât de mult se află Iisus în centrul şi altor tradiţii decât cea iudaică. Cum ar fi tradiţiile cărţilor hermetice din Egipt: chiar titlul celei de-a -a cărţi a lui Hermes este "Predica sacră de pe muntele regenerării".
Putem să luăm în considerare foarte multe lucruri. Lui Francisc de Assisi i se acordă meritul pentru introducerea boului şi a măgarului în reprezentarea leagănului la momentul Crăciunului. V-ar surprinde să ştiţi că în Sfânta Sfintelor din marele templu din Karnak există o reprezentare a unei naşteri într-un grajd, cu îngeri care cântă, păstori, precum şi un bou şi un măgar, toate acestea cu de ani înainte de naşterea lui Iisus.
Toţi au recunoscut că Iisus dă citate din personajele Vechiului Testament în învăţăturile lui. Cărturarii au recunoscut toate iluziile de acest tip pe care le realizează. Dacă deschideţi o versiune modernă a Noului Testament, veţi vedea la subsolul fiecărei pagini liste de surse din Vechiul Testament din care Iisus citează şi pe care auditoriul zilelor lui le-ar fi recunoscut instantaneu fără nici un efort.
Dar ceea ce nu este recunoscut aproape niciodată este cât de semnificativ asemăntoare sunt învăţăturile lui Iisus cu alte învăţături care sunt complet din afara tradiţiei iudaice, în special tradiţiile orientale. Învăţăturile lui Buddha Gautama şi ale lui Iisus Christos au fost ambele de natură să răstoarne lumea. Ambii au predat un mod de viaţă care i-a transformat pe ei şi care urma de asemenea să aducă o transformare profundă în cei care i-au urmat. Acest mod de viaţă a fost cu mult mai important decât simpla cunoaştere, oricât de importantă ar fi aceasta ca şi bază, fără îndoială. Asemănarea dintre Iisus şi Budha rezidă în principal în Cale, în acest sistem de comportament pe care amândoi l-au promovat ca fiind esenţial pentru tot.
Această Cale va deschide oamenii către un mod radical diferit de a fi, iar învăţăturile sunt doar orientate către acel mod de a fi, ele nu sunt centrul problemei. Există diferenţe enorme între învăţăturile lui Iisus şi cele ale lui Budha. Iisus era un partizan înfocat al transformării sociale într-o manieră în care Budha nu a fost niciodată, în sensul că Iisus a rămas fidel adevăratei tradiţii a profeţilor lui Israel care au fost toţi partizanii unei transformări sociale profunde. Şi cu toate acestea, sistemele de predare ale lui Iisus şi ale lui Budha arată similarităţi neobişnuite. Este fără îndoială că faptele dau credibilitate viziunii conform căreia Iisus a trăit în India şi Tibet şi a intrat în contact acolo cu învăţăturile budhiste şi hinduse.
În adevăratul sens al cuvântului, acestea sunt întrebări pe care o persoană perceptivă încă le-ar pune în ziua de azi, chiar dacă aceste pergamente descoperite de Nicholas Notovitch, precum şi documente similare despre viaţa lui Iisus în Orientul Îndepărtat nu ar fi existat niciodată sau nu ar fi fost descoperite niciodată. Chiar şi aşa ar trebui să ne punem acele întrebări în ziua de azi datorită caracterului învăţăturilor lui Iisus şi cât de aproape sunt de cele ale lui Budha.
Legătura lui Iisus cu India ar fi evidentă chiar dacă pergamentele nu ar fi fost găsite niciodată. Evident că nu era în mod normal obiceiul lui Iisus să citeze profeţii evrei după nume, şi nu mai e nevoie să spunem că nu l-a citat nici pe Budha după nume, de asemenea. Dar chiar dacă Budha nu este niciodată citat după nume de către Iisus, v-ar surprinde să ştiţi că unele dintre cele mai faimoase parabole ale lui Iisus sunt de asemenea găsite în scrierile lui Budha, cu aproximativ de ani înainte?
Faimoasa parabolă a semănătorului, găsită în toate cele trei evanghelii sinoptice Matei, Marcu şi Luca ne vorbeşte despre cum un semănător îşi aruncă sămânţa şi cum cade pe mai multe tipuri de soluri, cu rezultate foarte diferite. Buddha o spusese cu de ani înainte.
Parabola comorii din câmp este de asemenea găsită în scrierile lui Budha, la fel este şi avertismentul că "chiar dacă cerul şi pământul ar pieri, cuvintele lui nu vor pieri niciodată".
Mărturia lui Iisus despre cât de repede vedem paiul din ochiul aproapelui nostru şi nu reuşim să vedem parul din al nostru, care se regăseşte în Sfântul Luca, capitolul , se găseşte în învăţătura lui Budha de asemenea. Acesta spune: "Greşelile altora sunt mai uşor de văzut decât cele proprii" Greşelile altora se văd mai uşor, însă greşelile noastre sunt greu de văzut. Aceasta se găseşte în Udanavarga, secţiunea 27.
Sfatul lui Iisus "Faceţi-le celorlalţi ceea ce vreţi ca ei să vă facă vouă" se găseşte de asemenea în învăţătura lui Budha. Iisus a spus că oricine va privi o femeie cu poftă, a comis deja adulterul cu ea în inima lui. Budha a spus: "Nu faceţi adulter, legea este încălcată doar privind soţia altui om cu poftă în minte". La hinduşi, Domul Krishna spune: "Eu sunt litera A, eu sunt începutul şi sfârşitul", în timp ce în cartea creştină a Apocalipsei Iisus Christos spune "Eu sunt Alpha şi Omega". Atât Krishna cât şi Iisus le spune discipolilor lui că el va sălăşui în ei şi ei în el. În evanghelia după Luca, Iisus spune "Dacă cineva vă loveşte pe un obraz, oferiţi-l şi pe celălalt." (Luca, capitolul ) Iisus a spus "Iubiţi-vă duşmanii, faceţi-le bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă abuzează".
Buddha a spus: "Ura nu încetează niciodată în această lume urând ci prin iubire". Acesta este un adevăr etern. Învingeţi mânia prin iubire. Învingeţi răul prin bine, învingeţi sărăcia dăruind, învingeţi mincinosul prin adevăr. Iisus a spus: "Aşa cum nu aţi facut-o celui mai neînsemnat dintre voi, nu mi-aţi făcut-o mie" (Matei ), în timp ce Buddha spune "dacă nu aveţi grijă unul de celălalt, atunci cine va avea grijă de tine? Cine m-ar îngriji pe mine ar trebui să-i îngrijească pe bolnavi."
Imaginea casei prost clădite se regăseşte la ambii. Zădărnicia spălării rituale în scopul purificării se regăseşte la amândoi. Atât Budha cât şi Iisus au fost acuzaţi de trai luxos pentru că : nu au practicat niciodată o asceză dură, pentru că ei ştiau că ceea ce trebuie disciplinat în fiinţa umană nu este corpul ci mintea, aşa că nu are nici un sens să pedepseşti corpul. Alte parabole spuse de Iisus provin nu din aforismele lui Buddha ci din tradiţiile hinduse dinaintea lui Iisus, care include afirmaţia lui Iisus "Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, vei putea muta munţii din loc." "Mutarea munţilor" este foarte cunoscută marilor şcoli ale misterelor din Egipt. Reminiscenţele nunţii din Canaan, Budha şi discipolii săi au fost invitaţi la o nuntă, şi în loc ca mâncarea să fie consumată, pe măsură ce era mâncată de oaspeţi, aceasta creştea în cantitate şi a hrănit mulţimea care a apărut în final la acel ospăţ. Povestea bănuţului văduvei din Marcu se regăseşte în învăţătura lui Budha.
De fapt, este replicată atât de similar încât ar fi aproape imposibil să susţinem că cele două poveşti au fost create independent. Iisus vorbea adeseori în mod dezaprobator despre cei care însetau să vadă miracole. La fel a făcut şi Budha. Odată, pe când Budha a întâlnit un yoghin care îşi petrecuse de ani de concentrare intensă, încercând să înveţe cum să meargă pe apă, fără să aibe rezultate tangibile, Budha l-a întrebat de ce şi-a irosit timpul cu un lucru aşa neînsemnat, când tot ce avea nevoie era un bănuţ mic şi barcagiul l-ar fi transportat pe cealaltă parte a râului în barca sa. .,:.
Aşa cum bătrânul sfânt Simion a profeţit naşterea lui Mesia şi l-a ţinut pe Iisus în braţe ca şi copil, aşa şi naşterea lui Buddha este profeţită de bătrânul sfânt Asita. Aşa cum Iisus a fost pierdut în templu şi a fost găsit conversând cu învăţaţii la fel şi Buddha a hoinărit şi s-a pierdut în contemplaţie înainte de a fi regăsit de familia lui. Amândoi au început să predice la vârsta de şi amândoi au avut discipoli.
Amândoi l-au chemat pe primul discipol când acesta era sub un smochin. Amândoi au avut un discipol favorit şi amândoi au fost trădaţi de cineva. Trebuie să continui? A. J. Edmonds, spre exemplu, susţine că există paralele între învăţăturile lui Buddha şi textele evangheliilor creştine.
A fost acesta un accident?
Dintr-o altă perspectivă, există similitudini neobişnuite între practicile catolice şi cele budhiste şi hinduse. Rozariul, venerea relicvelor, practici ascetice, ceremonia botezului ceremonia mărturisirii păcatelor, celibatul preoţilor, etc Toate acestea sunt de origine indiană.
Există o similitudine neobişnuită între practicile catolice fundamentale şi cele ale Budhismului Tibetan. Prologul maiestuos al celei de-a patra evanghelii, ce-a a lui Ioan, începe cu afirmaţia "La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu, iar cuvântul era Dumnezeu."
Ce spun Vedele? "La început a fost Brahman, cu care era Vak (Cuvântul) iar Cuvântul era Brahman." - un citat direct datând cu câteva secole mai devreme.
Încă mai susţineţi că a fost imposibil ca Iisus să fi trăit în India?
Chestiunea de fond este că majoritatea învăţăturilor maeştrilor religiilor timpurii au aparţinut mai întâi diferitelor religii misterioase în formă orală, înainte de fi fost vreodată puse în scris. În lumina tuturor acestor similitudini între învăţăturile lor, nu este oare tragic că religiile care au crescut în jurul învăţăturilor lor au devenit inima marii schisme culturale care există acum între Orient şi Occident, care este unul dintre primele şi cele mai dificile obstacole cu care se confruntă umanitatea astăzi în strădania ei de a-l depăşi.
Aşa că, evident, persoana şi mesajul lui Iisus capătă o cu totul altă semnificaţie atunci când luăm în considerare dovezile care provin din aceste mari perioade lipsă din istoria vieţii lui. În evanghelii ni se spune numai despre copilăria sa, despre incidentul de la ani din templu şi apoi despre cei trei ani finali ai activităţii sale dinaintea morţii. Marea majoritate a vieţii lui Iisus este complet necunoscută de evanghelii.
Şi când ajungeţi să reflectaţi la acest aspect, nu-i aşa că este un lucru extraordinar că lucrurile se prezintă aşa? Când începeţi să vă întrebaţi câtă corectitudine politică, cât control al minţii oamenilor a fost implicat în încercarea de a : comprima grandoarea a ceea ce Iisus era cu adevărat în tiparele mizerabile în care îl cunoaştem noi şi în care nu se potriveşte absolut de loc?
Bineînţeles că experţii în Scripturi ar scoate în evidenţă că evangheliile erau preocupate să ofere numai învăţăturile lui Iisus, şi nu biografia lui. Însă, avem bănuiala că, atât de puţin cât ştim despre detaliile sale biografice din evanghelii, poate că ni s-a oferit la fel de puţin din adevăratele lui învăţături, de asemenea. Mai mult de % din viaţa lui Iisus lipseşte din Noul Testament.
Acum se pare că ni s-a spus puţin şi despre adevăratele lui învăţături. Pentru că acum începe să apară clar că tot ceea ce conţine Noul Testament sunt instrucţiunile lui publice. Începem să bănuim că imitaţia a ceea ce a făcut Iisus şi technologia -şi îi spun aşa ştiind despre ce vorbesc- tehnologia şi talentul de a o realiza erau intenţionate pentru noi toţi în cele din urmă, însă pentru marea majoritate au fost păstrate drept secrete bine păzite care nu au fost transmise în tradiţia creştină.
Unul dintre cele mai preferate titluri pe care i l-a dat lui Iisus tradiţia creştină a fost "Leul tribului lui Iuda". După cum acea mare scriitoare de romane poliţiste şi piese cu teme religioase care a trăit la mijlocul secolului XX, Dorothy L. Sayers, i-a spus odată lui C.S. Lewis: "Mi-e teamă că leului tribului lui Iuda i s-au tăiat ghearele şi fost convertit într-un animal de casă potrivit pentru preoţi palizi şi mătuşi virgine." Pentru că în loc să vadă o fiinţă măreaţă şi extraordinară, care era într-o călătorie magnifică a evoluţiei spirituale şi umane de cel mai profund tip, am fost lăsaţi doar cu această imagine a mântuitorului suferind care s-a chinuit să urce pe muntele calvarului, acoperit de sânge, numai pentru a fi răstignit pe cruce. Şi tot ce putem noi să răspundem la aceasta este să deplângem aceasta cu tristeţe, căinţă şi sentiment de vinovăţie.
Şi cu atât mai mult cu cât ne îngropăm în acea vinovăţie, cu atât mai mult ni se spune că devenim preferaţi în ochii Domnului.
A venit momentul să trecem dincolo de toate acestea.
Pentru că mesajul lui Iisus nu a fost NICIODATĂ în legătură cu câştigarea de recompense în ochii Domnului, pentru fapte bune sau cu suferinţa pedepsei datorită păcatelor.
Mai degrabă, era în legătură cu realizarea unei profunde transformări interioare. Iar cheile pentru a face aceasta sunt din nefericire pierdute.
Aşa că, centrul problemei nu este religia ci o tehnologie. Aşa că acum avem o înţelegere foarte diferită a vieţii lui Iisus, a ceea a fost ea cu adevărat. Gasim că pentru marea majoritate a anilor vieţii lui nu apare nimic în Noul Testament.
A fost în Egipt pentru o perioadă de până la ani, a plecat în India la ani, a ajuns acolo la ani, şi-a petrecut ani în oraşele sacre şi apoi şi-a continuat studiile mergând în munţii Himalaya şi în Caşmir pentru încă ani, învăţând alături de marii maeştrii. Ni se spune că a deprins toate abilităţile vindecatului ş.a.m.d. pentru care aceşti oameni din India erau renumiţi, iar când avea de ani s-a reîntors acasă prin Persia, Persepolis şi Turcia. La vârsta de de ani a ajuns la hotarele Ţării Sfinte unde a fost botezat în Iordan de către Ioan Botezătorul după pregătirea lui iar apoi s-a angrenat în acea culminare de ani a splendidei lui călătorii pentru a deveni un Dumnezeu-om realizat. Iar în această călătorie el a dorit să lase o cale pentru ca noi să-l urmăm şi să-l imităm.
Această activitate a lui pare foarte diferită acum, nu-i aşa? Atunci când înţelegem o parte din situaţia de ansamblu, cu simbolurile ritualurile şi practicile, credinţele care au provenit din culturile şi maeştrii cu care a avut de-a face. Evident că ortodoxia încrâncenată a făcut tot posibilul să suprime şi să eradice toate urmele unor astfel de fapte, de aceea ele sunt puţine şi disparate.
Însă când le comparăm aşa puţine şi disparate cum sunt cu ceea ce Iisus a făcut, aceasta conferă o profunzime mult mai mare la tot ceea ce ne-a învăţat şi ce a fost el, şi atunci începeţi să simţiti: "Aha, în sfârşit, sunt pe calea cea bună în a găsi unele răspunsuri pe care le-am căutat de atât de mult timp."
Pentru că Iisus a fost într-o misiune măreaţă, misiunea pe care cu toţii suntem obligaţi să fim, legată de putem face cu această viaţă, ce putem face cu anii care ne sunt daţi, este doar o chestiune de a respecta număr X de reguli, numite porunci sau legi sau oricum ar fi numite, şi că voi primi o răsplată cerească în contul bancar de deasupra norilor, cu Dumnezeu, aceste lucruri nu au nici un sens, iar oamenii îşi dau seama: Ştim că, şi eu mereu predam aceasta când eram profesor de teologie, că orice am fi venit în această lume să facem este să devenim ceva, să realizăm o transformare radicală în ceea ce suntem şi facem.
Nu suntem aici să fim obedienţi sau să urmăm o linie rigidă de porunci. Suntem aici ca să aducem o transformare monumentală în ceea ce suntem. În tradiţiile pe care le-am studiat ca teolog în toţi acei ani nu am putut niciodată găsi o explicaţie despre cum se poate realiza aceasta, până când am descoperit învăţăturile lui Ramtha. Apoi a început totul să se aranjeze şi să capete un sens.
Iar viaţa lui Iisus începe acum să capete sens în acelaşi fel. Biserica spune: Iisus a fost om ca noi, în tot şi în toate mai puţin păcatul. La început am spus, citându-l pe Sf. Ioan că "dacă ar fi să vorbesc tot ce ţine de Iisus, întreaga lume nu ar fi suficientă ca să conţină cărţile ce ar trebui scrise." Aşa că aici m-am concentrat pe chestiuni de importanţă centrală pentru fiecare bărbat şi femeie care păşeşte pe acest Pământ azi.
Important, de ce? Pentru că face lumină asupra modului în care fiecare persoană poate să-şi realizeze propriul destin. Pentru că Iisus a spus: dacă faceţi că vă învăţ eu, veţi face tot ceea ce am făcut şi eu şi chiar mai mult veţi face. Cum se face că nu am auzit sau văzut niciodată aceasta în pregătirea noastră?
Probabil că eşecul ne-realizării este JENANT, şi cu cât mergi mai sus în organizaţie, cu atât e mai mare JENA eşecului tău de a nu fi capabil să faci.
Relevanţa adevăratului Iisus pentru noi în ziua de astăzi este concentrată în trei afirmaţii majore pe care le-a făcut. Oricare dintre noi trebuie să le luăm absolut în serios dacă dorim să-l descoperim pe adevăratul Iisus, în opoziţie cu versiunea curăţată, omogenizată, editată care l-a transformat într-o fabulă.
O fabulă pentru adorare, în loc de un ideal spre a fi imitat. Îmi reamintesc cuvintele Papei Leon al X-lea, Giovanni de Medici, când a spus "Cât de bine cunoaştem ce superstiţie profitabilă a fost această fabulă a lui Christos pentru noi", citat de John Dale. Suntem interesaţi de faptul că chintesenţa mesajului său a fost rezumat în mari afirmaţii.
Prima spune: "Nu stă oare scris în propria voastră lege .,:. că sunteţi cu toţii dumnezei?". Reacţia auditoriului a fost aceea de a-l ucide cu pietre pentru blasfemie, foarte similar cu ziua de astăzi. El a spus: de ce încercaţi să mă ucideţi cu pietre? Nu fac altceva decât să citez ce se află în propria voastră Scriptură sacră. Se găseşte în Psalmul .
Conştientizarea necesară de bază este aceea că suntem cu toţii dumnezei, însă că trebuie să realizăm aceasta. Technologia de a face aceasta este ceea ce trebuie să învăţăm, şi nu să ascultăm ritualuri, legi şi porunci care nu fac deloc această muncă în locul nostru.
Oamenii găsesc multe în comun, multe probleme legate de acest aspect. Şi pot să înţeleg acest lucru. De ce? Pentru că ei se gândesc la Dumnezeul universului hamburger, bătrânul cu barbă din nori cu telescop si laptop, care priveşte tot ce facem noi şi se pregăteşte să ne pedepsească. Haideţi să lăsăm la o parte această imagine. Să ne raportăm la Dumnezeu Creatorul, sursa tuturor galaxiilor, stelelor şi tot ceea ce există pe toate planurile de existenţă de deasupra acestuia material.
Suntem noi acel Dumnezeu? DA! Suntem noi acel Dumnezeu acum? Nu.
Aceasta implică un important proces de creştere personală, care este cel în care s-a angrenat Iisus. Deci, ca rezultat al acelui proces, nu este aşa că ajungem să fim Divinul realizat în bărbat şi femeie? DA! Acela e momentul când suntem ceea ce Iisus a spus că putem deveni. Sunteţi cu toţii dumnezei.
Înseamnă aceasta că suntem Dumnezeu Creatorul care stă pe nori la ultimul etaj al universului hamburger? NU! Înseamnă aceasta că suntem Dumnezeu în sensul în care Iisus este Dumnezeu? Nu, pentru că Iisus a realizat acea Viaţă Divină în el însuşi, lucru pe care noi trebuie să-l facem în continuare.
Cea de-a doua afirmaţie este consemnată în Marcu , versetul : "Când vă rugaţi pentru ceva, credeţi că este deja al dumneavoastră şi aşa va fi". Ei bine, aşa ne rugăm noi doi? Nu! Pariez chiar că nu am fost niciodată învăţaţi să ne rugăm în acest fel.
Ce spunem noi în schimb? O, Doamne, sunt un păcătos nenorocit, fără valoare, mizerabil, umil, nefolositor, sunt un vierme, un ne-bărbat şi ne-femeie, te rog ai milă şi miluieşte-mă, ajută-mă te rog! Ştim din fizica cuantică că ceea ce ne imaginăm chiar aceea suntem, chiar devenim, ceea ce ce menţinem profund şi adânc în minte este atras ca un magnet către noi în mod infailibil. Aşa că, dacă ne rugăm în acest fel, nici nu-i de mirare că lumea e în halul în care este astăzi.
Jesus a spus că dacă vrei să fii cineva, să ai bogăţii fabuloase, dacă vrei să te rogi pentru sănătate radioasă, trebuie neapărat să devii bogaţia fabuloasă şi sănătatea radiantă mai întâi în imaginaţia ta, altfel aceste lucruri nu pot veni la tine. Dacă vrei să fii vindecat, trebuie să ştii că eşti deja radios de sănătos, chiar dacă corpul îţi este plin de durere.
Nu am fost niciodată învăţaţi să ne manifestăm în acel mod, însă acesta este nucleul a ceea ce a predat el, este modul cum se produce transformarea şi este total compatibil cu informaţiile din fizica de frontieră din ziua de astăzi.
Cea de-a treia lui afirmaţie este: "Dacă faceţi aceste lucruri pe care vi le spun - pe care tocmai le-am rezumat - atunci veţi realiza toate lucrurile măreţe pe care eu le fac, şi chiar mai mari decât acestea veţi face". Nu este aceasta extraordinar? Adică chiar şi în cazul lui Toma, fratele geamăn al lui Iisus, se ştie despre el că a făcut cu mult mai multe miracole decât Iisus însuşi.
A înviat oameni din morţi. Iisus nu a fost în competiţie cu noi. Dorea să ne încurajeze şi să ne împuternicească să devenim ca el. Lumea este înspăimântată fără nici un fel de dovezi că aceasta a avut loc vreodată în tradiţiile care pretind că-i urmeze numele.
Atât de mult din ceea ce el însuşi era s-a pierdut sau suprimat. Bisericile spune că era un om ca noi, în toate mai puţin în ceea ce priveşte păcatul. O tulburare extraordinară s-a născut legată de faptul că în codul lui Da Vinci, spre exemplu, se spune că Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena.
Tulburări chiar şi mai mari s-ar putea naşte când este discutată relaţia lor cu Ioan Botezătorul. Totul a fost parte dintr-o mare luptă a dinastiilor. Existenţa fratelui lui geamăn, Toma, s-a dorit să fie complet "exorcizată" din istoria umană. Există un mesaj în chiar acel fapt.
Când ne amintim că în Evul Mediu jumătate din creştinii din lume îşi bazează credinţa pe învăţăturile lui Toma, în special după cum sunt ele prezentate în Evanghelia după Toma, realizăm ce s-a petrecut pentru că toate urmele acelui creştinism, mai mult de jumătate dintre toţi creştinii din lume de la acea vreme, au fost eliminate şi au fost înlocuite cu Iisus-ul de la Yam Kippur, persoana suferindă care a ajuns să îndure chinuri şi moartea pe cruce pentru a domoli răzbunarea Dumnezeului sălbatic al universului hamburger.
Toate aceste elemente uimitoare care au fost puse în discuţie de cartea Codul lui da Vinci, căsătoria lui Iisus, dacă a avut copii sau nu, dacă liniile regale ale Europei se trag din fiica lui. Toate acestea sunt întrebări şocante prin ele însele.
Ceea ce am selectat în această scurtă discuţie este aspectul chintesenţial de important dintre toate celălalte, care încă nu a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Acestea sunt: cum a devenit el Christos şi cum putem dumneavoastră şi cu mine să imităm şi noi acest lucru. Iisus a spus: "Dacă faceţi ceea ce v-am învăţat, veţi face toate lucrări pe care le-am făcut şi chiar mai mari decât acestea veţi face". Ioan foloseşte "lucrări" în acel sens tehnic, ca termen pentru miracole.
Nu-i aşa că este extraordinar?
Iisus doreşte să ne dezvoltăm propriile potenţiale, el nu este un idol pentru a fi adorat. Biserica l-a luat şi l-a împărţit în două: dedesubtul părţii divine a împărţirii există aspecte ale lui care ne sunt permise să le imităm: iubeşte-ţi aproapele, fă bine celor care te urăsc, întoarce celălalt obraz etc. Însă deasupra liniei sunt aspecte ale lui Iisus care au fost făcute tabu pentru noi doi.
Sunt "interzise", noi nu trebuie să multiplicăm pâinile şi peştii. Noi nu trebuie să-i vindecăm pe cei bolnavi printr-o singură atingere, noi nu trebuie să înviem morţii, noi nu trebuie să ne creăm realitatea cu care ne confruntăm zi de zi. Doamne Dumnezeule!!
Că atunci când îl vedem pe Iisus într-o perspectivă mai albă şi îl luăm din închisoarea şi tiparele specifice Yam Kippur, este exact ceea ce noi trebuie să facem, pentru că Iisus a spus că tot ceea ce a făcut el noi putem să facem mai mult, şi că TREBUIE să o facem.
Nu este o blasfemie, nu este o aroganţă care merită să fie pedepsită, pentru că viaţa divină e în noi, Împărăţia Cerurilor, după cum a spus-o în mod repetat, e în noi toţi. Noi suntem copii lui Dumnezeu şi moştenitorii Lui. Aşa că trebuie să scăpăm de Yam Kippur pentru a-l vedea pe adevăratul Iisus, să realizăm că niciodată nu a fost menit să fie un idol pentru adorare ci un ideal magnific pentru ca să-l imităm, pentru ca şi noi să putem deveni ceea ce el ne-a arătat cum să fim.
S-a spus bine, după cum am citat la început, că toţi regii care au domnit vreodată şi toate parlamentele care s-au întrunit vreodată, toate armatele care au mărşăluit vreodată nu au modificat lumea aşa cum a făcut-o viaţa acestui singur om. Şi vă asigur că nu a făcut aceasta fiind Mântuitorul suferind de la Yam Kippur. Nu credeţi că a venit momentul să-l luăm în serios şi să realizăm că nu poate fi niciodată separat de viaţa şi activitatea lui, întreaga lui viaţă în Egipt, India şi Israel precum şi viaţa lui de după aceea, care este o altă poveste. O parte din povestea lui este povestea familiei lui, povestea evreului Toma care a consemnat învăţăturile secrete care vor alcătui subiectul unui DVD în această serie.
Mai este şi întrebarea relaţiei lui cu Maria Magdalena, care va fi de asemenea tratată într-un DVD ulterior. Învăţăturile secrete, aşa cum sunt ele consemnate de către Toma ne arată că suntem aici nu ca sa-l înduplecăm pe Dumnezeu cel răzbunător de la Yam Kippur, nici să dobândim merite pentru a fi consemnate de către Dumnezeu în cartea vieţii. Este mai degrabă despre cunoaşterea unei tehnologii care ne va permite să intrăm în această lume a ceea ce suntem noi cu adevărat, Spiritul planurilor superioare ale existenţei.
Aceasta va deschide poarta către propriul corp şi către materie, astfel încât să putem umbla pe apă, aşa cum Iisus a făcut-o, ca şi Dumnezeu-bărbat, Dumnezeu-femeie realizaţi şi întreaga Creaţie va răspunde la voinţa noastră. Există speranţă, deoarece culturile se apropie din ce în ce mai mult una de cealaltă, nu doar datorită creşterii contactelor economice între graniţe sau datorită creşterii numărului de călătorii cu avionul, ci pentru că toate culturile încep să-şi dea seama de trunchiul comun al tuturor tradiţiilor spirituale.
Ajungem de asemenea să cunoaştem că ne aşteaptă un destin în această viaţă, cu mult mai mult decât orice la care tradiţiile ne-au dat motiv să sperăm sau să ne aştepăm. Chestiunea nu este dacă Iisus a mers în India sau Tibet sau nu, sau dacă a fost influenţat de învăţăturile budhiste.
Chestiunea este că depinzând de răspunsurile la aceste întrebări suntem puşi faţă în faţă cu o înţelegere foarte diferită a ceea ce ideea de Christos a implicat, precum şi dacă aceasta este exclusivă unei singure fiinţe sau nu. Poate fi aceasta imitată astăzi? În imaginea convenţională a lui Iisus, noi spunem tradiţiei creştine că NU.
Dacă a mers şi a învăţat în Orient, ca parte majoră a călătoriei sale pentru realizarea condiţiei sale, atunci pare că oricât de înaltă este această stare, oricât de dificil ar putea fi să o atingi, este totuşi ceva accesibil spre a fi imitat de către noi toţi, şi este ceva care el a dorit ca noi, care am venit după el, să ne străduim să atingem. Dacă aceasta ar fi acceptat, ce transformare s-ar produce pe faţa pământului astazi! Învăţăturile lui Ramtha, combinate cu studiile mele de o viaţă a multor mii de lucrări scrise în toate limbile europene principale, atât moderne cât şi antice, mi-au confirmat faptul că religiile creştine nu poartă - aşa cum spun - revelaţia unui mesaj necunoscut până la ele. Ele şi-au asumat forma prezentă prin coruperea unei înţelepciuni mult mai rare dar existente anterior, înţelepciune care este atât de veche precum fundaţiile Pământului.
Creştinismul nu ar putea niciodată să cedeze acceptând faptul că Iisus i-a datorat ceva lui Budha sau hinduşilor sau egiptenilor în pregătirea sa, datorită implicaţiilor catastrofice pe care acest lucru l-ar avea pentru forma pe care creştinismul a avut-o în marea parte a existenţei sale. Dar dacă le-a datorat ceva în pregătirea sa, atunci Iisus ar trebui să devină un ideal pentru ca noi să-l imităm, şi nu ar putea niciodată să fie văzut ca unicul fiu al lui Dumnezeu sau Dumnezeu Însuşi care a fost paraşutat de la ultimul etaj al universului hamburger pentru a ne salva pe toţi ca un mântuitor suferind.
Iisus nu a avut absolut nimic de-a face cu domolirea mâniei unui Dumnezeu sălbatic. El a avut totul de-a face cu o iniţiere profundă. Triumful său a demonstrat într-o manieră dramatică ce poate să realizeze puterea spiritului în corpul uman, şi el a chemat toate fiinţele umane, nu să imite patimile ci să aducă în prim plan acelaşi spirit cu putere miraculoasă, bucurie şi libertate în vieţile lor.
Aceasta înseamnă că învăţăturile lui Iisus în cea mai pură formă a lor nu au ajuns niciodată la majoritatea celor cărora le erau destinate, iar mare parte din inima acelui mesaj este iremediabil pierdută în tradiţiile creştinismului din ziua de astăzi.
Miceal Ledwith mulţumeşte cu recunoştinţă pentru anii de învăţătură, inspiraţie şi bogată înţelepciune de la învăţătorul lui, Ramtha cel Iluminat, care continuă să-i influenţeze în mod profund înţelegerea miilor de surse istorice legate de alte noţiuni înţelepte fundamentale privind ceea ce este necesar ca să devii un Christos.

Transcriptul filmului

Trimiteți un comentariu