LUMINA DIN CELULA-Dr.Fritz A. Popp

Lumina vieţii – Descoperirea biofotonilor

Extrase dintr-un interviu cu Profesorul Doctor Fritz A. Popp. Interviul a fost luat de Mathias Bröckers şi a apărut ca introducere la cartea acestuia, „Mesajul nutriţiei”.

   Există lumină în celulele noastre! Fiecare materie vie, fiecare celulă organică din plante, animale, om, radiază în exterior o lumină foarte slabă, dar coerentă, deci “ordonată”, asemănătoare laserului. O lumină care, la fel ca cea a laserului, este deosebit de adecvată pentru transmiterea de semnale (informaţii), şi care se presupune că ar coordona toate câmpurile energetice ale orgnismului, comunicarea şi schimbul de informaţii intra- şi extra-celular.

   Prima oară acest fenomen a fost desoperit în anii 20 în Uniunea Sovietică de atunci. Dar abia în 1975 un grup de biofizicieni germani sub conducerea Prof. Dr. Fritz A. Popp a putut confirma şi certifica definitiv această “radiaţie luminoasă”. Prin aceste cercetări şi măsurători, care de atunci au fost efectuate şi confirmate de către nenumărate universităţi din lume, nu a fost deschis doar un nou şi interesant capitol în biofizica modernă, dar ne-a fost încă o dată arătată, dacă mai era nevoie şi dacă mai era cineva curios, faţa hidoasă a “lobby-ului ştiinţific”: profesorul Popp a fost dat afară de la Universitatea din Marburg şi a fost supus, timp de două decenii, unei scandaloase “terori” declanşată de “elita profesorilor universitari”, la fel cum în trecut au fost terorizaţi (pentru că aveau păreri diferite de cele ale medicinei orientate spre profit) Wilhelm Reich, Royal Rice, Enderlein sau Naessens, pentru a numi doar pe câţiva dintre cei care au avut curajul să spună altceva decât dorea medicina şcolastică.

   Popp şi biofotonii săi au avut totuşi, în cele din urmă, câştig de cauză, să spunem aşa, deşi medicina farmaco-dependentă ignoră în continuare tot ce are legătură cu această revoluţionară descoperire.  Existenţa biofotonilor este între timp internaţional recunoscută şi este cercetată în multe şcoli superioare de biofizică, dar, asa cum spuneam, medicina şcolastică nu se interesează de “afaceri neproductive”. Iar Prof. Fritz A. Popp a suprevieţuit şicanelor datorită unor “mecena” bogaţi care i-au oferit sursele financiare necesare continurării cercetărilor, şi datorită faptului că a reuşit să elaboreze câteva procedee tehnice practice care sunt folosite în prezent în analizele produselor din industria alimentară.  

   Astfel măsurătorile biofotonilor au putut pentru prima oară controla sursa de provenienţă a ouălelor (gaini crescute în spaţii închise, deci în cuşti, sau ţinute în spaţii libere). Alimentele sănătoase, produse biologic, prezintă o radiaţie biofotonică mult mai mare decât produsele “ de seră”. Astfel că afacerea cu etichetarea falsă a produselor ca fiind “Bio” poate fi în sfârşit stopată (dacă desigur, se doreşte aceasta).

   În acelaşi timp se deschid noi perspective asupra vieţii organice şi asupra viitorului diagnosticului medical. Şi totodată putem acuma înţelege mai bine ceea ce era şi este încă înţeles în culturile tradiţionale prin “aură”, “prana”, prin omul ca “fiinţă de lumină” sau prin “chi”-ul medicinei chinezeşti. Reanimarea conceptelor vitalistice ale medicinei şi filozofiei orientale apar acuma sub o nouă lumină şi primesc confirmarea prin cercetările şi măsurătorile obiective efectuate de biofizicieni, iar scandalul medicinei farmaco-dependente se adânceşte şi mai mult.

Calea spre lumină a unui fizician 

Întrebare : Domnule Profesor Popp, cum aţi ajuns, ca elev sau mai târziu student la Fizică, la acest domeniu specific de cercetare?

Popp :  De fapt, n-ar trebui să povestesc despre asta. Iniţial doream să devin filozof. Ori acest lucru este un motiv de “atac” asupra teoriilor mele din partea dogmei ştiinţifice, care califică dispreţuitor pe unii cercetători ca fiind “filozofi”. Profesorul meu de fizică de atunci a reuşit să mă convingă în cele din urmă să urmez studiile Universităţii de Fizică. Spunându-mi: “Studiază întâi fizica, şi apoi vei putea deveni un bun filozof.” Astfel am ajuns să studiez fizica, şi astăzi nu regret de loc acest lucru. Doar că fizica este atât de complexă, că nu-ţi mai rămâne timp pentru filozofie.

Întrebare : Cu ce domenii specifice ale fizicii aţi început?

Popp : Iniţial eram foarte interesat de electrodinamică, dar ulterior am fost fascinat de către teoria quantică. Şi aceasta deoarece aveam mari dificultăţi de a înţelege teoria quantică. A meritat să mă ocup de fizica quantică, deoarece cu timpul te obişuieşti cu o logică, care este mult mai clară şi exactă decât logica tradiţională. Astfel că am studiat fizica quantică în Mainz iar ulterior, când am stăpânt mai bine aspectele tehnice, am fost preocupat de posibilităţile de aplicare practică a acesteia. Am bănuit că imagnea pe care o aveam asupra fizicii quantice putea fi lărgită, se putea merge mai departe, că nu era vorba numai de o limitare la nivelul moleculei, ci prin teoria quantică puteam mai bine înţelege şi nivelul macroscopic.

   Şi astfel am ajuns să mă interesez de medicină; am studiat şi absolvit biofizica şi mi-am început cercetările în acest domeniu cu o întrebare al cărei răspuns părea a putea fi dat din partea teoriei quantice, şi anume, de ce unele molecule, cum este de exemplul benzoapirenul, care este conţinut în fumul de ţigare, sunt puternic carcinogene, în timp ce alte molecule care seamănă perfect cu benzoapirenul (se deosebesc doar printr-o singură legătură de benzol) sunt absolut inofensive. Deoarece calităţile chimice sunt relativ identice, mi-am spus că este necesar ca fizica să clarifice întrebarea, prin care proprietăţi anume se deosebesc atât de radical aceste molecule atât de asemănătoare, dar care unele pot provoca o tumoare cancerigenă iar altele nu.

   Iar dacă aceste caracteristici esenţiale (şi nu putea fi vorba de prea multe) puteau fi calculate conform teoriei quantice (spre exemplu prin spectrul proprietăţilor lor optice), dacă se puteau defini diferenţele dintre aceste molecule „gemene“, atunci s-a putea ca şi procesul de apariţie al unui cancer să fie descifrat.

   Acesta a fost punctul de pornire. Mă fascina, şi am învăţat să calculez lungimile de undă ale unor astfel de molecule şi am început să compar rezultatele şi să încerc să aflu în care dintre calităţie lor aceste molecule se deosebesc fundamental, şi aceasta cu ajutorul teoriilor moleculare ale fizicii quantice. Astfel am putut constata că diferenţa dintre benzoapiren (carcinogen) şi benzoepiren (necarcinogen) era în esenţă doar una singură: cele două molecule se deosebeau fundamental în proprietăţile lor optice. Deci nu în proprietăţile chimice consta deosebirea (reacţii chimice diferite, spre exemplu) şi nici în alte proprietăţi fizice, ci în parametrii optici.

Întrebare : Şi cum arătau aceşti parametrii optici?

Popp : Simplu spus, benzoapirenul nu este permeabil luminii ultraviolete. Lumina ultravioletă, cu o lungime de undă de circa 380 nanometri, este absorbită de benzoapiren,  este însă transformată în moleculă într-o  altă lungime de undă, şi abea după aceea din nou transmisă în afară. Adică este “falsificată”, modificată! În timp ce benzoepienul, molecula inofensivă, lasă să treacă această lungime de undă de 380 nanometrii fără să o modifice. Este transparent la lumina ultravioletă.

Întrebare : Deci molecula de benzol “periculoasă” falsifică lumina ultravioletă şi o reflectă înapoi modificată. Cum se poate explica acest fenomen?

Popp : Ea are o proprietate optică foarte ciudată, care este denumită în fizica quantică “degenerare”, adică degenerarea nivelului energetic respectiv. Asta poate că n-ar fi nimic, s-ar putea spune “în regulă, de ce nu”. Dar mi-am amintit că prin anii 30 benzoapirenul a fost “recunoscut” ca substanţă cancerigenă de către un cercetător englez, care cumpărase câteva tone de gudron de huilă, pe care îl iluminase (radiase) cu ultraviolete de 380 nanometrii şi astfel a reuşit să izoleze substanţa, care

re-radia ciudat lumina ultravioletă (modificată). Astfel a fost descoperit benzoapirenul. Pentru mine era absolut clar că exista o legătură directă între capacitatea benzoapirenului de a modifica şi reflecta înapoi modificat, lumina ultrevioletă, şi capacitatea carcinogenă a acestei substanţe.

Întrebare : Sună ciudat faptul că apariţia canceului ar avea de a face cu lumina. Poate optica juca în privinţa asta un rol atât de însemnat?

Popp : Da, în cazul formării tumorilor. Desigur că m-am ocupat şi cu alte posibilităţi de declanşare a unor tumori şi m-am ocupat intensiv şi cu carcinogeneza de natură chimică. Pe vremuri eram docent la Universitatea din Marburg, deci aveam destul timp şi mă puteam ocupa intensiv cu cercetarea în acest domeniu. De-a lungul timpului mi-a devenit clar că aveam de a face cu anumite calităţi ale luminii care erau răspunzătoarea pentru apariţia unor tumori. Am descoperit şi alte puncte importante, cum ar fi aşa-numita “fotorepaire”, repararea luminoasă, ca să spunem aşa, care are loc în organism. Aceasta funcţionează astfel: celule sau grupuri de celule sunt iradiate cu lumină ultravioletă, de 380 nanometrii sau chiar mai mult, şi astfel se “toacă” AND-ul într-o aşa măsură că rămând poate doar 2-3 procente din el. Atunci când însă acest “ghiveci” molecular este ulterior iradiat cu lumină constantă, chiar şi de 380 nanometrii, dar de o intensitate foarte slabă, atunci pagubele sunt remediate în interval de doar o zi. Acest fenomen este denumit “fotoreparaţie”. Astăzi se ştie că acest fenomen este comun tuturor formelor vii de la organismele unicelulare şi până la om.

Întrebare : Sună a miracol….

Popp : Până în ziua de astăzi nu se cunoaşte exact cum funcţionează aceste mecanisme. Se ştie însă cu certitudine că ele funcţionează. Acest efect este necontestat. Desigur că am căutat să înţeleg legătura dintre lumină şi molecule. Să ne închipuim de exemplu că această moleculă de benzoapiren apare în celule, ea poate fi găsită frecvent în organism, iar aceste fenomene de “reparaţie” au loc în permanenţă în organism – riadiaţia  nu trebuie să vină neapărat din afara organismului. Atunci este posibil ca aceste semnale de reparaţie să fie “falsificate” de către moleculele de benzoapiren, iar “reparaţia” nu mai funcţionează, ceea ce va duce la apariţia cancerului.

   Toată povestea asta nu este o simplă fantezie, căci se cunosc pacienţi care suferă de exemplu de xerodermapigmentoză, care este un fel de cancer al pielii, şi la care acest sistem de reparaţie nu funcţionează. Iar apariţia cancerului este datorată exact acestui sistem de reparaţie defect. Aceşti pacienţi nu trăiesc mai mult de 20 de ani, nu pot fi vindecaţi, căci acest “sistem de reparaţie” nu poate poate fi reparat. Apar aici foarte multe legături cu teoria luminii ultraviolete, şi mie îmi este foarte clar că adevărata cauză a formării tumorilor se află în aceste mecanisme. La vemea aceea am publicat această teorie, care a fost acceptată şi discutată, şi am fost chiar invitat la un congres asupra cancerului care a avut loc în Heidelberg, unde fuseseră invitaţi şi 15 dintre cei mai renumiţi cercetători din acest domeniu. După ce am prezentat cercetările mele la congres, mi s-a spus că, în acest caz, ar trebui să se afle “lumină” în celule, căci fără lumină aceste procese naturale nu ar putea avea loc. Ei bine, mi-am spus, de ce nu ar fi lumină în celule?

Întrebare : A fost doar o idee spontană cauzată de acel congres, s-au v-aţi mai ocupat şi înainte de aceasta cu “lumina” celulelor?

Popp : Mai auzisem şi înainte ceva în acest sens, nu ceva foarte conştientizat, dar îmi spusesem: “Dacă îmi daţi posibilitatea şi mijloacele financiare de cercetare, atunci o să construiesc un aparat, o să cercetez fenomenul şi o să-l demonstrez.” Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Am primit sponsorizaea necesară, am găsit un doctoant harnic care s-a ocupat de analize şi măsurători, iar doi ani mai târziu aveam respectivul aparat gata construit. Trebuia să fie cel mai sensibil aparat de măsurare a luminii care fusese vreodată construit. Chiar şi astăzi acest aparat este cel mai sensibil, are o sensibilitate de 10 la puterea -17 dintr-un Watt, şi trebuie să spun că şi spre surprinderea mea proprie, arată întradevăr această “lumină” din celule.

Întrebare : Ce fel de celule aţi folosit la primele măsurători?

Popp : Prima oară am măsurat lumina la germenii de castravete, iar doctorantul meu a spus că ceea ce luminează acolo este clorofila. Aşa ca am făcut măsurători pe germenii de cartofi, care sunt lipsiţi de clorofilă. Ei bine, aceştea emiteau o lumină şi mai puternică decât germenii de castraveţi. În acest fel ne-am convins că întradevăr lumina exista, era acolo. Şi pe lungimea de 380 de nanometrii, dar şi pe alte lungimi de undă, mergând pe întregul spectru de la ultraviolete până la zona non-infaroşu, până la circa 800 de nanometri. Eram atunci, în 1975, de altfel ca şi astăzi, convinşi că lumina există, şi tot atunci au început să apară şi problemele, care mai persistă încă şi astăzi, 25 de ani mai târziu (interviul este luat la în1999).

Întrebare : Dar deja la începutul anilor 30 au existat cercetări, mai ales în Uniunea Sovietică, care descoperiseră iradiaţiile luminoase despre care vorbiţi. Datorăm rezultatele de astăzi în principal tehnologiei care v-a permis să construiţi un aparat extrem de sensibil ce nu exista în anii 30?

Popp : La vremea respectivă, cred că era prin 1973, citisem un articol în “Bild der Wissenschaft” despre un nou experiment al ruşilor, care arăta, şi de aici se putea presupune, că radiaţiile, undele luminoase, erau limbajul celulelor. Oamenii de ştiinţă din Vest considerau toate aceste afirmaţii ale ruşilor ca fiind o aiurelă sau o farsă. Eu am luat însă toată această relatare foarte în serios, căci se suprapunea cu direcţia în care începusem să cercetez şi astfel aveam deja indicii că ceea ce spuneau ruşii era corect. Ca urmare a continuării cercetărilor, la un moment dat am descoperit şi lucrările lui Alexander Gurwitsch (citeşte Gurvici), adevăratul descoperitor al biofotonilor.  Îl cunosc personal pe nepotul acestuia, care colaborează cu institutul nostru şi care deţine un post de profesor pentru biologie evoluţionistă la Universitatea din Moscova. El mi-a povestit foarte multe despre bunicul său, astfel că astăzi ştiu multe lucruri despre cercetările efectuate în trecut de către ruşi. Şi din perspectiva pe care o am astăzi, pot spune că Alexander Gurwitsch este pentru mine unul dintre cele mai mari genii ale secolului trecut. El a pus exact întrebarea corectă, care la urma urmei are legătură cu emisia luminii. De ce, de exemplu, creşte ficatul, după ce a fost tăiat în bucăţi sau s-a extras o parte din el, din nou aşa cum era înainte, în aceaşi formă şi mărime? De unde ştie o celulă că trebuie să-şi oprească creşterea sau din contră, că trebuie să o continue, astfel ca în final, organul să îşi reia forma şi mărimea sa originară?

    Şi pentru că era un savant genial, a recunoscut imediat faptul că prin chimie aşa ceva nu era posibil. Prin procesele şi fenomenele chimice din organism nu se pot transmite astfel de informaţii! Astfel că a ajuns la “câmpuri”, sau mai exact la ceea ce astăzi denumim “câmpurile morfogenetice”.  Şi astfel a dedus că informaţiile sunt transmise cu ajutorul luminii, undelor (frecvenţei) luminoase.

    Deci a iniţiat o serie de experimente în cadrul aşa-numitului experiment “ceapă”,  în care a interpus între ceapă şi vârful tăiat al acesteia o sticlă (geam) obişnuită iar mai apoi o sticlă din quarţ. Atunci când între cele două părţi se afla geamul din sticlă normală, între cele două bucăâi de ceapă dispărea orice legătură, astfel că nu mai avea loc fenomenul de mitoză (diviziune celulară, respectiv de creştere). Dar atunci când se interpunea un geam din quarţ, fenomenul de mitoză continua, apărând din nou legătura dintre cele două părţi de ceapă despărţite. De unde Alexander Gurwitsch a tras concluzia că transmiterea de informaţii se face prin intermediul luminii ultraviolete, căci aceasta este reţinută de sticla obişnuita, dar geamul de quarţ este permisibil pentru lumina ultravioletă. În mod normal el ar fi trebuit să primească Premiul Nobel, dar a fost supus unei propagande agresive şi denigratoare. Totuşi el a crezut până în ceasul morţii în teorie sa şi a ştiut că are dreptate.

Întrebare : Această instigare şi denigrare a lui Gurwitsch nu a avut de a face doar cu faptul că la acea vreme nu exista încă posibilitatea tehnologică de a măsura o undă luminoasă atât de slabă, ci mai ales cu discuţia concepţiei asupra lumii, a vechii dispute dintre “vitalism” şi  “mecanicism”, deci dintre două şcoli care propagau perspective complect diferite asupra proceselor  vieţii. Credeţi că descoperirile lui Gurwitsch au putut duce la o slăbire a conceptelor mecaniciste?

Popp : Desigur că această dispută joacă în fundal un rol foarte mare. În Rusia însă vitalismul avea o mult mai mare aderenţă decât mecanicismul naturalist. Gurwitsch a pierdut lupta, la acel moment, după părerea mea din trei motive. Primul a fost descoperirea codului genetic, care a determinat biologia moleculară să considere că acesta era suficient pentru a explica toate procesele, şi nu era nevoie de un câmp electromagnetic pentru a exiplica anumite fenomene evoluţioniste. Existau hormoni de creştere şi multe alte substanţe, şi chiar şi astăzi se crede că există numai “comunicare chimică”. Astfel că Gurwitsch nu avea nici o şansă de la bun început. Al doilea motiv este acela că teoria lui Gurwitsch a ajuns între cele două pietre de moară, vitalis şi mecanicism. Şi asta tocmai pentru faptul că el nu aparţinea niciuneia dintre aceste două grupări. Astfel că a fost sacrificat de către ambele “partide”. Iar al treilea motiv este că la acea vreme se înţelegea mult prea puţin din fizică, mai ales din cea quantică. Gurwitsch însuşi a refuzat să consitere fenomenele descoperite de el sau “câmpurile morfogenetice” ca fiind aspecte ale fizicii. După părerea mea aceasta a fost o greşeală, dar ea provine mai ales din faptul că la acea vreme fizica nu putea oferi explicaţii pertinente. Ori astăzi fizica poate mult mai mult. La acea vreme nu se ştia nimic despre laser, care a fost descoperit abea în anii 50. La acea vreme, atât tehnic cât şi conceptual lucrurile nu erau încă coapte, pentru a putea fi verificate briliantele idei ale lui Gurwitsch.

Întrebare : Se cunosc în istoria ştiinţei şi în cea a descoperirilor  dese astfel de exemple, când anumite teorii au fost mai înainte formulate, dar datorită condiţiilor vremii respective sau a insufuicientelor posibilităţi tehnice acestea au fost uitate, iar după un anumit timp din nou descoperite. Tot astfel şi în privinţa biofotonilor, ei au fost descoperiţi în ani 20-30, chiar au fost cercetaţi, dar deoarece tendinţa (trendul) generală era altul, această descoperire a fost dată uitării, până când în anii 70 aţi reluat Dumneavoastră, în Marburg, această temă şi a-ţi adus-o la ordinea zilei.

Popp: Da, şi iniţial independent de Gurwitsch. Eu am ajuns la acelaşi lucru plecând de pe o altă poziţie, dar m-am bucuat enorm să descopăr că nu eram singurul care avusese o astfel de idee “aiurită”. Gurwitsch a fost pentru mine un punct de sprijin, astfel că am putut să mă apăr de atacurile care inevitabil au venit după acestă descoperire. Ca întotdeauna în astfel de situaţii, la început se contestă descoperirea pur şi simplu, iar mai apoi se spune că… da, ei bine, dar acest lucru este lipsit de importanţă. Iar când se certifică şi faptul că este un lucru întradevăr important, se spune că…da dar nu este ceva nou, se ştie asta de mult.

Întrebare: În ceea ce priveşte biofotonii probabil că ne aflăm în momentul de trecerea de la a doua la a treia fază. Însă în 1975, când aţi făcut primele măsurători, s-a desfăşurat un capitol foarte puţin onorant pentru ştiinţa germană. Aţi fost dat afară de la Universitatea din Marburg şi aţi avut foarte mari dificultăţi să continuaţi cercetările. Şicanele pe care le-aţi suportat din partea “Mafiei ştiinţifice” au durat ani de zile. Ce a putu să deranjeze atât de mult la desoperirea biofotonilor, încât să fie declanşată o astfel de “vânătoare de vrăjitoare”? Care au fost motivele principale pentru care vi s-au pus atâtea piedici şi aţi fost atâta timp şicanat?

Popp: Aş fi bucuros dacă aş cunoaşte toate aceste motive. La vremea respectivă eram mult prea naiv pentru a putea recunoaşte adevăratele motive. Eram angajat la un institut în care medicina era predominantă, iar eu ca fizician eram un “corp străin” acolo. În 1972 Senatul institutului mă nominalizase în unanimitate ca profesor. Şi totuşi nu eram ţinut decât pe post de docent. Mai târziu am înţeles că de fapt se făcuse tot posibilul pentru a fi blocat, fiind un fizician şi nu un medic. Astfel că în 1980, când s-a ivit oportunitatea de a elimina docenţii din universităţi, aceasta a fost imediat folosită împotriva mea. Astăzi însă sunt fericit că lucrurile s-au desfăşurat astfel, căci dacă aş fi rămas acolo, nu m-aş fi putut ocupa atât de intensiv de munca de cercetare. Şi oricum, mai devreme sau mai târziu ar fi trebuit să plec de acolo.

   Desigur că la acea vreme a fost o lovitură grea pentru mine şi pentru familia mea. S-a făcut tot posibilul pentru a fi destrus existenţial. Doar că astfel s-a obţinut exact efectul contrar intenţiei, fiind forţat să-mi intensific şi mai mult munca de cercetare.

Întrebare : Aţi găsit susţinători financiari privaţi sau alte posibilităţi, pentru a continua cercetările?

Popp : Am avut un mare noroc, prin faptul că lucrurile au fost recunoscute ca fiind importante şi prin faptul că au existat oameni care au considerat că aceste cercetări trebuiau susţinute. Şi am găsit şi oameni de ştiinţi care m-au ajutat. În primul rând doresc să-l menţionez pe profesorul Nagl, cu care am lucrat mult timp împreună, şi care m-a luat la Universitatea din Kaiserslautern, şi a vrut chiar să-mi asigure un post de profesor acolo, dar nici el nu s-a putut impune în faţa opiniei şcolastice mecaniciste, căci pricipiile pe care teoria biofotonilor le promulga nu puteau sau nu se dorea a fi recunoscute ca fiind corecte la acea vreme. Nu era vorba de o confruntarea raţională de idei, ci pur şi simplu de frica multora de a putea gândi şi altfel decât până atunci.

Întrebare : Da, în cazul Dumneavoastră au fost în fapt parcurse toate procedurile specifice inchiziţiei pentru a distruge imaginea Dumneavoastră în lumea ştiinţifică şi pentru a impune ideea că profesorul Popp aiurează…

Popp : … aiurează sau este nebun. Ministerul educaţiei din landul Hessen spre exemplu, a fost atenţionat asupra faptului că fuseseră iniţiate expertize asupra mea, care considerau ca recomandabil să fiu internat într-un ospiciu de nebuni. Am scris atunci decanului, care întorcmise această scrisoare de atenţionare către minister, spunându-I că tocmai eu, ca “bolnav” ar trebui să aflu despre toate acestea, pentru a putea întreprinde măsurile de îngrijire şi cele terapeutice necesare mie (ca om “bolnav”). Nu am primit niciodată răspuns la această scrisoare. Căci desigur că nu existau astfel de expertize psihiatrice la adresa mea. Însă doar simplul fapt că aşa ceva este insinuat şi scris într-o scrisoare către un minister, poate distruge viaţa şi cariera unui om.

Întrebare : De ce le este unor  fizicieni şcolastici aşa de greu să recunoască dovezile care vin din multe centre de cercetări şi universităţi şi care certifică existenţa biofotonilor ca fapt ştiinţific. Este necesar ca o întreagă generaţie de fizicieni şi oameni de ştiinţă să dispară, pentru a se putea perminte noilor idei să se impună?

Popp : Păi priviţi un pic întregul peisaj. Dacă cineva lucrează astăzi ca fizician, atunci el are un domeniu de specializare. Şi el va fi folosit ca tehnician sau repară computere sau se ocupă cu internetul, alţii construiesc lasere, etc. Astfel fiecare are un domeniu special de activitate şi 99% dintre colegi nu pot fi în situaţia în care să cuprindă întreaga problematică, care este de natură interdisciplinară. Trebuie de asemenea să ştii ce este un AND, cum este acesta construit, cum funcţionează biochimia? Nu poţi să stăpâneşti doar fizica (şi anume să o stăpâneşti foarte bine), ci trebuie să ai cunoştinţe şi în domeniul fenomenelor biologice. Nu ai voie să te axezi în principal pe o anumită specialitate. În această privinţă este practic imposibil ca un fizician să spună “ştiu că cercetătorul X are dreptate”. Deoaece nici nu poate evalua acest lucru. Nu vreau să spun prin aceasta ca fizicienii sunt proşti, ci doar că ei sunt specializaţi pe domenii specifice, în care se pricep de minune, dar ei nu au nici posibilitatea, nici specializarea, nici timpul necesar pentru a răspunde responsabil unor astfel de întrebări. Iar cei care fac aşa ceva sunt în ultimă instanţă şarlatani.

Întrebare : Aveţi în legătură cu cercetările efectuate asupra celulelor  tumorale şi asupra radiaţiei biofotonilor o teorie asupra formării cancerului, iar într-un loc din cartea Dvs. am citit că mult mai mulţi oameni suprevieţuiesc unui cancer decât mor din cauza lui. Există o elită a cercetării tradiţionale a cancerului, care nu poate privi dincolo de marginea propriei farfurii. Ori tocmai aceasta a făcut ca să puteţi obţine mijoace financiare pentru desfăşurarea cercetărilor în acest domeniu. Prin ce se deosebeşte teoria Dvs. a cancerului de cea tradiţională, şi ce anume a făcut ca teoria Dvs. să fie atât de puţin luată în serios de către cercetarea din domeniul cancerului?

Popp : Tocmai aceasta a fost punctul principal al întregii poveşti: după ce m-am ocupat intensiv câţiva ani cu teoria oficială asupra cancerului, am ajuns la concluzia că modul de gândire al acesteia este fals. Modul de gândire porneşte fals de la punctul în care se vorbeşte despre o celulă tumorală. Celula tumorală NU EXISTĂ. Este la fel de fals ca atunci când spui despre cineva că este asocial. O persoană se poate comporta într-o situaţie asocial, iar în alta social. Acest lucru depinde mai puţin de persoană cât de interacţiunea acesteia cu mediul înconjurător. Acest lucru este capital.

   Dacă priviţi cercetarea tomorilor de astăzi, şi apar zilnic sute de lucrări noi în acest domeniu, totul este astfel văzut ca şi cum cancerul ar fi o calitate a celulei, ca şi cum celula ar avea proprietatea individuală de a genera cancer. Acest lucru desigur că poate apare în evoluţia unei boli declanşate, dar întrebarea primordială este dacă există o proprietate a “individului” (celulei luată ca individ) de a se comporta fie social fie asocial, fără a ţine cont de interacţiunea cu mediul înconjurător.

   Un exemplu: în timpul lucrării mele de doctorat am activat şi ca profesor de şcoală, iar în clasa mea erau câţiva care aveau renumele de a fi “cei mai răi” din toată şcoala. Se spunea că nimeni nu poate să o scoată la capăt cu ei, şi că ar fi fost mai bine să fie daţi afară din şcoală. Şi eu fusesem avertizat asupra acestui fapt, dar modalitatea mea de gândire era că toate aceastea aveau de a face cu interacţiunea acestor copii cu mediul înconjurător (social). Astfel că am procedat în cazul lor complect altfel decât se proceda îndeobşte. Unuia i-am dat responsabilităţi, i-am cerut să pregătească experienţele, la început nu prea era amator de aşa ceva, da ulterior a început să-i placă şi să se preocupe de sarcinile primite, ca şi cum era propria lui dorinţă de a face aceste lucruri.

   La fel stau lucrurile şi într-o uniune celulară (un ţesut). Acolo avem de a face cu celule care sunt în interacţiune cu alte celule. Acelaşi lucru este valabil şi pentru creşterea uniunilor celulare ca şi pentru reglarea creşterii (factorilor de creştere). Şi aici veau să mă reîntorc la Gurwitsch, acest genial gânditor, care vedea tocmai în efectele interactive ale luminii cauza pentru astfel de reglări ale creşterii, iar eu îi urmez ideea în totalitate. Cred desigur, că nu este numai lumina, mai pot fi şi alţi factori (unde) electromagnetici, dar întrebarea cine sau ce reglează factorii de creştere nu poate primi răspuns în domeniul molecular, anume nu poate primi un răspuns prin punerea sub microscop a unei molecule şi recunoaşterea unor oarecare defecte. Răspunsul poate veni doar în momentul în care este analizat întregul “joc”, doar atunci când ascult concertul simfonic şi nu instrumentele luate separat. Iar teoria pe care am conceput-o este simplă. Eu spun doar un lucru simplu: atâta timp cât există “bună înţelegere” într-un organism, nu va exista nici un fel de cancer, de aceea cancerul este întotdeauna un deranjament (perturbare) al acestei cooperări între celule, cooperare prin care este hotărât tocmai factorul de creştere.

   Iar baza de cooperare elementară este constituită din undele de lumină care sunt caracterizate de fizică prin coerenţă, deci prin propietatea de a transmite informaţii prin intermediul undelor electromagnetice. Cancerul este prin urmate o dereglare a coerenţei comunicării intercelulare care are loc prin intermediul luminii (fotonilor). Iar această perturbare a coerenţei poate fi dovedită prin măsurători tehnice. Am efectuat astfel de măsurători în ultimii ani. Şi s-a confirmat mereu prin experimente, că celulele tumorale reacţionează astfel, încât coerenţa pe care o măsurăm este perturbată peste o anumită limită. În consecinţă dispare coerenţa, celula nu mai poate comunica cu celelalte celule şi de îndată ce acest contact este întrerupt şi nu se întreprind măsuri reparatorii din partea celorlalte celule, apare o tumoare.

Întrebare : Asta înseamnă că fără o transmitere de informaţii prin intermediul luminii (fotonilor) nu mai are loc o comunicare între celule, ceea ce duce la o creştere haotică, fără o “înţelegere” cu celulele învecinată, deci una de natură… sălbatecă.

Popp : Filozofia merge un pic mai departe. Atunci când într-o societate, sau asociaţie, este preluat un membru nou, capacitatea de informaţie nu scade ci dimpotrivă, creşte. Atâta timp cât aceasta funcţionează, funcţionează şi grupul, societatea sau asociaţia. Dacă însă prin preluarea unui nou membru capacitatea informaţională scade, atunci grupul respectiv colabează, nu mai funcţionează. Aceasta înseamnă că o societate sau asociaţie viabilă este dependentă de capacitatea de a schimba informaţii între membrii componenţi. Acest principiu este identic în grupul sau societatea umană ca şi în grupul sau asocierea de celule. Baza bunei funcţionări este înţelegerea, transparenţa, posibilitatea de expresie şi transmiterea de informaţii (tocmai de aceea dictatura ca forma socială este de la bun început sortită eşecului). Nu este vorba aici de obligativitatea, forţarea unui dialog, ci despre capacitatea de a articula ceea ce este necesar a fi transmis celorlalţi membri ai grupului. Acest pricipiu este valabil şi pentru grupurile de celule, iar baza fizică a acestui principiu este coerenţa biofotonilor, respectiv a undelor electromagnetice, prin intermediul cărora are loc acest schimb de informaţii.

   În biologie totul este în interconxiune. Atunci când spun că nu trebuie să facem din moleculă criteriul hotarâtor pentru înţelegerea fenomenelor biologice, deci şi a bolilor, nu înţeleg prin aceasta ca molecula nu este importantă. Ceea ce înţeleg eu este faptul că trebuie să înţelegem cum funcţionează această interacţiune dintre materie şi câmpul electromagnetic pentru a putea vorbi despre o proprietate coerentă. Ceea ce este interesant şi în acelaşi timp fatal este faptul că, cu cât această teorie se va dovedi mai corectă, cu atât va fi cercetătorul “mecanicist” mai convins că are dreptate, oricât de paradoxal ar suna acest lucru. Şi anume din următorul motiv: dacă această calitate de coerenţă este calitatea hotărâtoare, asta înseamnă în acelaşi timp că fiecare particulă (membru) se află unită într-o astfel de “asociere” cu celelalte particule prin intermediul acestui câmp. Şi oricine, care va dori acuma să demonstreze că o anumită moleculă declanşează un cancer, va avea succes în teoria sa falsă, spunând că această moleculă “cancerigenă” este în legătură cu celelalte şi astfel le influenţează!

Întrebare : Deoarece toate moleculele sunt în corelaţie între ele….

Popp : Exact. Unul acuză calciul, altul găseşte ceva în AND, altul descoperă un virus, al patrulea ceva proteine, al cincilea o membrană, şi toţi sunt convinşi că au dreptate. Dar ei au dreptate numai deoarece toate lucrurile sunt interconectate prin astfel de interacţiuni reciproce, şi deoarece doar funcţia integrală, integrativă a tuturor părţilor decide dacă o bază de comunicare este viabilă sau se prăbuşeşte. Tocmai de aceea este foarte greu să spui, în cazuri concrete, că pacientul X are tumoare din acest sau acel motiv. Există doar extrem de rar cauze singulare pentru o tumoare. Apare la un moment dat o situaţie conflictuală (de exemplu o lovitură a soartei, un şoc personal) care duce la o alimentaţie deficitară (neglijentă), se crează un cerc vicios… şi deci, care este singura cauză primară? Cândva toate acestea se concentrează într-un punct slab al organismului, iar sistemul îşi spune “Ce caut eu oare în această lumea groaznică? Mai bine ar fi să plec de aici”. Şi se declanşează “procedura de sinucidere”. Care face şi ea parte din structurile informaţionale ale unui sistem. Şi tocmai din acest punct de vedere etic, terapia de astăzi este complect falsă.

Întrebare : Se ia în detaliu o tumoare, se arde cu laser, se radiază, se tratează chimic, medicamentos, şi ea dispare, deci se îndepărtează simptomele. Dar cauza primară a bolii (a dezechilibrului şi incoerenţei informaţionale) rămâne, căci ea se află în altă parte, şi anume acolo unde coerenţa şi ordinea informaţiilor a fost întreruptă…

Popp : Coerent nu înseamnă neapărat ordonat. Ordonat este altceva decât coerent. Dacă într-un şir de soldaţi toţi ţin capul întors spre dreapta, se spune că ei sunt ordonaţi. Dar asta nu înseamnă că sunt şi coerenţi, căci se prea poate că ei nu ştiu nimic unul despre celălalt. Important este ca ei să ştie ceva despe ceilalţi (să se cunoască şi recunoască). Atunci acest grup de soldaţi va fi şi coerent, nu numai ordonat.

Întrebare : Un stol de păsări este coerent pentru că el zboară într-o anumită diecţie şi într-o anumită formă ordonată…

Popp : Nu neapărat. Şi păsările pot probabil comunica unele cu altele chiar şi dacă nu zboară în aceaşi direcţie.

Întrebare : Ce poate aduce nou în viitor biofotonica în domeniul diagnosticului cancerului şi cum pot măsurătorile biofotonice să influenţeze terapiile şi  cauzele tumorilor. Cum poate biofotonica ajuta în viitor?

Popp: În prezent (interviul datează din 1999) efectuăm cercetări şi măsurători asupra câmpului luminos al omului. Am consultat până în prezent circa 200 de persoane, printre care şi pacienţi cu tumori cancerigene, şi nu am găsit un câmp luminos modificat, atunci când cineva are într-un anumit loc din corp o tumoare. Aceasta este partea negativă. Deci spre exemplu, dacă cineva are o tumoare la ficat, nu trebuie să ne închipuim că acolo vom măsura un câmp luminos modificat. Dar în toate cazurile am putut constata că există asimetrii şi că pacientul cu tumoare are un câmp luminos relativ scăzut şi care se modifică (variază, oscilează) foarte puţin. Este prezentă o anumită “blocare, îngheţare” a emisiei luminoase. De abea dacă există vreo “cuplare” la ritmurile biologice. Găsim valori mici şi la oamenii sanatoşi, dar acestea nu sunt constante ci oscilează în funcţie de diferite ritmuri, cum ar fi cel zi-noapte, ritmul lunar (ciclu), etc.

   La pacienţii cu tumori aceste ritmuri sunt foarte puternic diminuate. De aceea eu cred astăzi că o posibilă terapie antitumorală constă în principal în aceea că trebuieşte avut grijă de întregul sistem regulator, nu numai de locul unde a apărut tumoarea, ci de întregul pacient (integral ca om) astfel încât el să fie readus în ritmurile biologice normale, să fie re-acordat. De exemplu mereu la răsăritul şi la apusul soarelui să se practice meditaţia, deci o re-cuplare la ritmurile naturale, împreună cu multe alte măsuri şi modalitaţi. În schimb, nu aş recomanda niciodată să se practice distrugerea de ţesuturi. Poate eventual doar prin operaţie. Dar ţesuturile normale, ţesuturile conjunctive nu trebuiesc distruse! Acest lucru se poate obseva la multele “vindecări spontane” care au loc. Şi încă o observaţie (deşi este riscant să dai sfaturi generale), ar trebui să se gândească mai mult în direcţia îmbunătăţirii posibilităţilor de aşa-zise vindecări spontane, să fie acestea îmbunătăţite şi susţinute, să se încerce aflarea cauzelor care duc la vindecările spontane, să fie susţinut întregul organism în sensul autovindecării şi a restabilirii echilibrului  psihic, şi să se “distrugă” cât mai puţin (dar aşa nu se mai fac afaceri cu medicamentele, chemoterapiile, radiaţiile, etc. etc.)

   Trebuie să i se dea pacientului posibilitatea să fie vindecat şi să se vindece, şi nu să i se pună un “termen” de “n” luni până la deces, timp în care prin distrugerea haotică a ţesuturilor, chipurile să i se îmbunătăţească viaţa. În ultimă instanţă, ar trebui ca pacientul să fie corect şi amplu informat, şi să fie lăsat să decidă singur dacă doreşte să urmeze calea chemoterapiilor şi radiaţiilor, sau o altă cale teapeutică. În spatele promisiunii unei calităţi de viaţă mai bune pentru un timp limitat, prin chemoterapii, se ascunde în fapt privarea pacientului de şansa de vindecare pe care eventual o are.

Întrebare : Poate oferi biofotonica informaţii asupra unei terapii eficiente în cazul unui pacient, atât în cazul cancerului dar si al altor afecţiuni care implică un sistem imunitar slăbit. Eventual prin măsurarea intensităţii luminii să se poată observa dacă o anumită medicamentaţie este folositoare sau din contră, dăunătoare, şi care terapie ajută mai bine pe care pacient?

Popp : Da, cred că aici există o astfel de perspectivă în viitor. V-aş aminti aici că astăzi sunt deja practicate metode de diagnostic care au fost folosite pentru prima oară de noi, şi anume îndreptarea unui fasciol laser asupra unui ţesut şi măsurarea intensităţii semnalelor luminoase reflectate de acesta, metodă care este folosită astăzi cu real succes pentru diagnosticarea tumorilor în organele interne. Noi am fost primii care am recunoscut acest efect şi care am publicat studii asupra acestei modalităţi de diagnostic.

Întrebare : Termenul consacrat este acela de luminiscenţă întârziată?

Popp : “Delayed Luminiscence”. Dacă poţi avea o metodă neinvazivă eficientă şi sigură de diagnostic, nu este greu să poţi găsi şi o bună terapie. Dacă pacientul poate fi în permanenţă observat, fără a-i produce daune, există şi posibilitatea de a urmări evoluţia terapiei. Din păcate astăzi se folosesc preponderent ori razele Röntgen ori biopsia, sau alte metode invazive prin care se aduc daune pacientului. Pe termen lung aceastea nu sunt metode viabile.

Întrebare : Se poate presupune că în momentul în care frecvenţele folosite între asociaţiile de celule vor fi descifrate, vom putea cunoaşte şi alfabetul sau limbajul acestor  frecvenţe prin care celulele comunică unele cu altele, astfel că în viitor măsurătorile biofotonice să provoace o revoluţie asemănătoare cu cea produsă acum o sută de ani de Röntgen şi metodele sale de diagnostic?

Popp : Ceea ce am sa spun acuma este desigur foarte speculativ, dar pot trage concluzii din experienţa noastră de până acum. Nu am folosit nici pe departe toate posibilităţile tehnice care există. Eu cred că de exemplu prin observaţia şi experimentarea modificărilor frecvenţelor în cadrul unei analize integrale a organismului, a unui spectru luminos integral care provine de la organism, eventual şi prin analizare spectrului infraroşu, al microundelor, etc. vom putea în viitor ca printr-o astfel de analiză a emisiilor să facem posibil diagnosticul medical. Sunt convins că acest lucru este posibil.

Întrebare : Deci printr-un scanner biofotonic, să spunem aşa, care este complect nedăunător în comparaţie cu radiaţiile Röntgen, vom putea obţine imagini care să ne dea indicii clare asupra situaţiei sănătăţii unei persoane…

Pop : Da. Am vorbit cu cercetătorii japonezi despre aceste lucruri. Acolo se investesc anual sute de milioane de dolari în astfel de cercetări şi dezvoltări tehnologice. Jaopnezii intentionează să creeze un sistem (catod) care să poată fi folosit pentru, să spunem “instantanee” ale unei persoane care să măsoarea emisiile luminoase în întregul lor, ale întregului organism. Deocamdată aşa ceva este deosebit de costisitor. Un astfel de aparat ar costa la ora actuală probabil în jur de 15 milioane de Euro. Dar la început totul este scump. Cu timpul vom putea dezvolta tehnologii care să reducă preţul de cost. Iar dacă vom putea cu un astfel de aparat să “scanăm” să zicem 50 de persoane pe zi, atunci costurile vor fi amortizate. Nemai vorbind de beneficiile asupra sănătăţii prin diagnozaea corectă a pacientului.

Întrebare : Aţi efectuat măsurători biofotonice şi asupra eficacităţii homeopatiei şi a preparatelor homeopatice. Homeopatia a obţinut succese terapeutice de necontestat astăzi. Contestat rămâne doar principiul de funcţionare al homeopatiei, principiul de bază, şi anume dacă eficacitatea metodei constă în această diluţie a substanţei active şi în “agitarea” ei, sau este vorba doar de autovindecare, de puterea de credinţă a pacientului în propria vindecare (efectul placebo). După o vreme aţi oprit cercetările în această direcţie, pentru că v-aţi aflat într-o dilemă: nu puteaţi da dreptate nici medicinei alopate, care spunea că homeopatie este o şarlatanie, nici homeopatiei, care fiind singura “cale adevărată”.

Popp : Nu am întrerupt aceste cercetări deoarece m-aş fi aflat sub o “presiune” de vreun fel. Este adevărat că datorită homeopatiei a trebuit să părăsesc Universitatea Kaiserslautern. Mi s-a interzis să mai ţin cursuri, deoarece accepasem un contract de cercetare asupra homeopatiei. Şi mi-am atras şi antipatia homeopaţilor, deoarece aceste cercetări nu au condus la nici un rezultat.

Întrebare : Ce experimente aţi efectuat în acest context?

Popp : Am intoxicat plante şi ulterior le-am tratat cu preparate homeopatice obţinute din aceaşi toxină cu care fusese intoxicată iniţial planta, pentru a putea observa diferenţele dintre plantele terapiate şi cele neterapiate sau tratate cu placebo. Prin această metodă am observat diferenţe mici, în nici un caz în zona procentelor mari, zonă în care întreaga poveste ar fi putut deveni interesantă. Pe deasupra efectul unei potenţe mai mari nu era mai mare ci dimpotrivă, scădea eficacitatea, astfel încât nu ştiam cum să merg mai departe cu cercetările şi sincer vorbind, nu vedeam nici o posibilitate, cu mijloacele tehnice care îmi stăteau la dispoziţie să ajung la indicii importante. Dar nu am tras nici o clipă concluzia că homeopatia nu ar avea nici un efect. Pur şi simplu deocamdată ne aflăm în situaţia în care putem spune cu siguranţă un singur lucru: nu avem o dovadă ştiinţică cum că homeopatia ar fi eficace (făcând excepţie de rezultatelor obţinute asupra pacienţilor, care pot fi însă deviate spre domeniul placebo – vindecare spontană – credinţă în vindecare, etc.) dar nu avem de asemenea nici o dovadă clară ştiinţifică precum că homeopatia nu ar fi eficace.

   Se consideră, nu fără argumente, că este imposibil, în cadrul unui model chimic, să obţii ceva fără a avea nici măcar o moleculă dintr-o anumită substanţă. Iar despre impurităţi nu are nici un sens să speculezi. Totuşi din punct de vedere al fizicii, eu cred că este posibil ca homeopatia să fie eficace. Hahnemann a introdus două principii foarte importante, similaritatea şi potenţarea, şi astfel a folosit ceva ce în fizică se cunoaşte destul de bine, anume pricipiul REZONANŢEI. În ultimă instanţă, rezonanţa nu este altceva decât “apelarea la similitudine”. Este ceea ce se cunoaşte în mod practic atunci când un diapazon este lovit (deci pus în vibraţie) şi un alt diapazon aflat în apropiere intră şi el în rezonanţă, fără a fi lovit. Şi întradevăr există în biologie un astfel de efect. Am vorbit mai înainte despre fenomenul de fotoreparaţie. Este exact acest lucru. Prin radiaţii intense cu lumină ultravioletă de 380 nanometrii provocăm daune, dar cu o cantitate foarte mică din această lumină declanşăm procesul de vindecare. Deci avem în biologie ceva deja cunoscut, cercetat şi confirmat, care urmează exact acest principiu de bază în homeopatie.

   Ca şi fizician pot să-mi închipui foarte bine cum funcţionează aşa ceva. Desigur că este ceva vag, nu am dovezi ştiinţifice, dar pot sa-mi închipui că aşa ceva poate funcţiona. Prin agitarea apei (potenţare) se acţionează asupra acesteia. Bun, fizica spune că după 10 la puterea minus 9 secunde ambele ape (neagitată şi agitată) sunt din nou în aceaşi stare. Dar acest lucru este corect doar condiţionat. Este posibil ca în apă să rămână prezente microoscilaţii, care sunt stări coerente, şi care nu dispar conform legii exponenţiale, ci pot rămâne pentru mult timp prezente în apa respectivă. Se vorbeşte în acest caz despre “solitoni”. Ne putem imagina că aceste “zgâlţâiri” frecvent efectuate, moduleaza cumva cu medicamentul, şi acest lucru are acelaşi efect ca şi asupra diapazonului care intră în rezonanţă, astfel încât energia toxinei care se află în “oscilaţie”  înaltă în organism, este diminuată, redusă. Un astfel de fenomen poate fi posibil. Şi desigur că un chimist sau un biolog nu va accepta acest lucru, căci pentru ei o astfel de idee este străină.

   Eu nu cred că toţi homeopaţii sunt şarlatani. Mulţi dintre ei obţin succese terapeutice. Dar sincer vorbind, eu nu văd o mare deosebire între eficacitatea homeopatiei şi a efectul placebo (şi aici întâmpin puţină înţelegere din partea homeopaţilor). Efectul placebo este considerat de către medicina şcolastică a fi ceva puţin valoros, nesemnificativ. Dar este un Efect. Chiar şi medicina şcolastică îl recunoaşte şi acceptă, deşi încearcă permanent să-l bagatelizeze. Dar ce ar fi dacă prin astfel de preparate după regulile lui Hahnemann, s-ar obţine o schimbare de “dispoziţie” în organism, o schimbare în sensul în care pacientul nu numai că va crede în vindecare, dar el va fi chiar convins de aceasta, lucru ce modifică şi reacordează organismul către o vindecare. De altminteri sunt convins că o astfel de “totală convingere” în vindecare este una dintre cheile esenţiale ale oricărei vindecări, poate cel mai eficace medicament sau terapie, dar care nu stă în mâna unui medic sau savant, ci doar în mâna pacientului. Acest lucru mi se pare foarte logic şi plauzibil, dar ambele grupe, atât homeopaţii cât şi alopaţii nici nu concep să discute aceste aspecte. Alopaţii susţin că efectul placebo este ceva minor, şi nu are legătură cu homeopatia, în timp ce homeopaţii se tem ca nu cumva să fie “împinşi” şi reduşi la efectul placebo. Deşi ar trebui să se bucure, căci efectul placebo este ştiinţific recunoscut, şi deci şi acceptat de medicina şcolastică, ori acest lucru ar trebui să ducă la achitarea terapiei homeopatice (considerată ca fiind bazată pe efectul placebo) de către casele de sănătate.
Întrebare : Placebo este în fond terapia cea mai bună, complect neinvazivă şi lipsită de efecte secundare. Există exemple în care efectul placebo a vindecat şi cele mai severe boli, considerate incurabile.

Popp : Da, desigur. Şi nu ar fi nimic mai simplu, dacă s-ar accepta sau cel puţin considera ca posibile aceste conexiuni, şi atunci s-ar porni către direcţia corectă. În loc de aceasta, se practică o politică de cercetare, atât de către alopaţi cât şi de către homeopaţi, care, vă asigur, poate continua încă o mie de ani, fără rezultate. Deoarece direcţia în care se “mărşăluieşte” este complect greşită.

Întrebare : Nu aţi putut releva nici un fel de acţiune mecanicistă a homeopatiei, dar ceea ce aţi arătat confirmă într-o oarecare măsură că celebra “memorie a apei” există totuşi. Poate constitui un răspuns la întrebarea asupra acţiunii homeopatiei faptul că molecula de apă poate transporta anumite informaţii, ceea ce ar duce la premiza că această apăeste un “informaţională”, lucru menţionat de unii homeopaţi, deşi încă necertificat complect  ştiinţific?

Popp : Cel puţin nu văd nici un motiv pentru care aşa ceva nu ar fi posibil. Memoria este desigur o chestiune de timp, anume cât timp este o astfel de memorie activă. Dacă am un senzor care înregistrează activităţi care în mod normal nu mai pot fi certificate, acest senzor măsoară un cu totul alt timp de memorare decât un detector de sistem obişnuit. Asta înseamnă că memoria nu este doar o chestiune de obiect care este cercetat, ci şi o chestiune de senzor (detector) care trebuie să analizeze (măsoare) un obiect. Dacă de exemplu agit (potenţez) apa şi o măsor cu un senzor care nu poate măsura microvibraţiile, atunci memoria este de 10 la puterea -9 secunde. După care memoria este terminată. Dacă am un senzor extrem de sensibil însă, care măsoară microvibraţiile, de exemplu un senzor biologic, care este cu mult mai sensibil decât un detector fizic, atunci poate că acest senzor va percepe o memorie în timp mult mai mare, de săptămâni, luni sau poate chiar ani. Aceste lucruri nu sunt luate în considerare în aceste discuţii lapidare asupra memoriei. Unii spuncă apa are memorie, alţii spun că nu are. Dar ei nu ştiu nimic despre faptul că toate acestea depind de felul în care memoria este înţeleasă, cum este definită şi măsurată.

Întrebare: Sunteţi în măsură la ora actuală să construiţi şi livraţi aparatură biofotonică prin care se pot analiza produsele alimentare. Totuşi prin aceasta nu aţi devenit simpatic nici fermierilor obişnuiţi şi nici fermelor “BIO”…

Popp : Da, se pare că există o polaritate în societate, prin care adevărul este plasat undeva la mijloc şi totuşi nu este definit ca fiind un compromis. Şi în cazul analizei alimentelor apare brusc un nou aspect al proprietăţilor calitative ale unui produs, care nu fusese constatat până acum. Chimistul nu vă poate spune prea multe lucruri despre prospeţimea produsului, despre cum se măsoară gradul acesteia. Sau nu vă poate spune prea multe despre capacitatea de germinaţie, spre exemplu despre cea a cerealelor. Dacă macin bobul de grâu, moleculele analizate astfel sunt toate la fel. Analiza nu va putea releva nimic despre toate proprietăţile bobului de grâu. Pe de altă parte fermierul bio nu se orientează neapărat după constatările ştiinţifice, ci mai degrabă după propriul său simţ, care poate fi corect sau fals. Şi în această privinţă există mai multe “formule miraculoase” decât probleme. În esenţă problema principală astăzi constă în faptul că ogoarele nostre, solul, este practic  supra-îngrăşat, faptul că fermierii sunt constrânşi să creeze supra-producţii, deoarece trebuie să fie ieftini, etc. Pe deasupra mai apar o serie de alţi factori cum ar fi influenţa soarelui, calitatea solului, alegerea sortului corect, etc. Şi aici ne confruntăm cu aceaşi problemă, şi anume cu faptul că nu se permite punerea întrebărilor corect, ceea ce duce la rezultate deformate, false.

Întrebare : Şi cum ar trebui să fie acestea formulate în cazul produselor alimentare?

Popp : În primul rând trebuie să definim exact, ce este aceea CALITATE? Pe linia corectă ne-a pus cineva care a fost la fel de genial ca şi Gurwitsch, anume fizicianul (quantic) Erwin Schrödinger. El a pus întrebarea corect, prin aceea că în privinţa alimentelor, producătorii îşi pun doar problema dacă un consumator va fi aprovizionat prin aceste alimente cu energie. Dacă ar fi doar acest aspect, atunci putem mânca nitroglicerină, şi vom avea destulă energie, nu? Vom putea chiar exploda de atâta energie!c Problema este dacă persoana care consumă va fi corect “informată” de către aliment, dacă acesta stabilizează şi readuce “ordinea” din consumator.

Întrebare : Undeva scriaţi că în ultimă instanţă, noi ne hrănim cu lumină. Schrödinger spune că prin alimente se capătă starea de “ordine”, prin care combatem Entropia, adică starea de dezordine din corp, ne informăm cu “ordinea cosmică”, în momentul în care ne hrănim cu alimente sănătoase.  Toate acestea amintesc de imaginea arhaică a omului ca fiinţă de (din) lumină, precum şi de conceptul conform căruia în ceea ce priveşte alimentaţia, nu materia, cantitatea de calorii este hotărâtoare, ci tocmai informaţia luminoasă coerentă pe care o putem primi prin hrană. Acuma, dacă eu sunt o “fiinţă din lumină” şi vreau să ştiu care plantă, care legumă, ou, care hrană este pentru mine optimală? Pot să-mi imaginez că peste 20 de ani să zicem, în biomagazine alimentare, la casă se va afla un aparat care va măsura valorile “de lumină” ale salatei, untului şi legumelor pe care vreau să le cumpăr şi care îmi va putea spune dacă un produs este în ordine, este un aliment sănătos?

Popp : Desigur, ca idee este corect să defineşti calitatea obiectiv, în loc să defineşti calitatea în funcţie de sursa de provenienţă a produsului. Deoarece locul de origine al unui produs nu este o garanţie pentru calitate. Clima şi încă multe alte elemente joacă un rol important. De curând am avut exemplu foarte edificator în acest sens cu un soi de cereale (Alac) care provenea dintr-o cultură Bio comparat cu o altă producţie convenţională. Dar producţia convenţională (la o administrare moderată de îngrăşăminte artificiale) provenea dintr-o zonă unde cereala respectivă creştea foarte bine, iar producţia Bio provenea dintr-o zonă neadecvată pentru această cereală, şi ca urmare calitatea producţiei convenţionale era evident superioară celei Bio. Deci nu este suficient să spui (sau să scrii pe etichetă) că produsul provine dintr-o cultură Bio. Mult mai bine ar fi să învăţăm să ne readucem aminte cum să deosebim singuri, după gust, aromă şi apetit, care produse ne fac bine şi care nu. Felul noastru de a ne hrăni, pe fugă, stresaţi, ne omoară. Foarte multe boli cronice (inclusiv cancerul) îşi au originea în modul de alimentaţie modern, şi aici uitaţi-vă la americani şi la Fast Food-uri. În prezent se consideră că trăim mai mult, dar în realitatea nu trăim mai mult, ci suntem „conservaţi mai mult”. Murim mai încet. Aceasta este situaţia.

Întrebare : În concluzie, trebuie să ne comportăm, atunci când este vorba despre alimentaţie, la fel ca în cazul cancerului, adică să privim tot ansamblul, tot complexul de factori.

Popp : Nu, aceste lucruri sunt importante pentru producător (soaele, clima, calitatea solului, etc.) dar ar fi important să putem dezvolta metode prin care analiza calităţii să se poată face integral. Tocmai de aceea este în ochii mei atât de importantă biofotonica. Ar trebui ca deja producătorul să facă astfel de analize ale produselor sale, de la bun început, şi nu atunci când acestea sunt deja pe piaţă.

Întrebare : Aţi pus la punct o metodă prin care puteţi deosebi ouăle de la găinile crescute liber de cele de la găinile ţinute în baterii. Conform conceptelor biologice nu există nici o deosebire între ouăle celor două surse. Oul este ou. Şi totuşi există diferenţe, chiar dacă hrana găinilor este în ambele cazuri identică…

Popp : Avem dovezi şi exemple în acest sens. Hrana era identică, soiul de găini era acelaşi. Deosebirea era că unele găini puteau ieşi afară atunci când doreau, în timp ce altele erau ţinute în cuşti. Aceasta era singura deosebire. Iar rezultatele analizelor au arătat deosebiri dramatice în momentul efectuării măsurătorilor emisiei de biofotoni.  Deosebiri de 100%. Ouăle găinilor ţinute liber aveau de două ori mai multă emisie biofotonică decât ale celor ţinute forţat în cuşti. Ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să fie de două ori mai scumpe!

Întrebare : De aceea aceste ouă sunt de două ori mai bune sau mai sănătoase, deoarece au o cantitate dublă de informaţie luminoasă coerentă.

Popp : Da. Bun, acuma noi spunem “de două ori” ceea ce poate însemna chiar şi de zece ori mai bune. Nu ştim. Această puternică modificare poate provoca din punct de vedere fiziologic-nutritiv schimbări dramatice (în bine sau în rău) ale calităţii alimentelor. Iar consumatorul simte acest lucru, şi atâta timp cât omul îşi foloseşte senzaţiile şi raţionalitatea de bază, veche, instinctuală, el va putea face desoebirea între două produse aparent identice.

Întrebare : M-aş reîntoarce la legile de bază ale biofotonicii. Avem în medicina tradiţională vechile concepte ale forţei vitale, fie că este numită Brahma, Qi sau altcumva. Avem de asemenea vechea concepţie asupra aurei, în diferite şcoli şi filozofii esoterice. Biofotonii îmi apar mie ca, în esenţă, o materializare a acestor lucruri despe care vorbeşte atât de mult medicina tradiţională. Gurwitsch a avut la acea vreme dificultăţi datorită faptului că fizica quantică nu atinsese încă un nivel de dezvoltare suficient. Sunteţi de aceaşi părere cu mine, că biofotonica este în fapt dovada materială a existenţei aceste forţe vitale cunoscută în vechile culturi?

Popp : Deci, faptul că astfel de concepte existau din vremuri străvechi, şi faptul că mai târziu au fost catalogate ca “ezoterice” nu este nici pe departe o dovadă că respetivele concepte ar fi false, sau am avea de a face cu o excrocherie. Ca fizician sunt de părere că dacă astfel de concepte au existat dintotdeauna, înseamnă că în spatele lor se află lucruri reale, concrete. Nu pot fi nişte fantezii aiurite. Şi în vremurile străvechi oamenii puteau gândi. Iar capacitatea de gândire nu s-a modificat semnificativ în ultimele câteva mii de ani. Eventual ea a devenit astăzi ceva mai ineficientă! Însă din punct de vedere ştiinţific important este să vedem dacă aceste lucruri pot fi certificate cu mijloacele tehnice pe care le avem astăzi la dispoziţie. Una dintre principalele probleme era că nu se putea stabili o legătură dintre interacţiunile non-locale şi rezultatele locale. Iar aici fizica quantică a ajutat enorm, tocmai deoarece în esenţă fizica quantică se ocupă tocmai cu acest gen de probleme. Teoria quantică localizează “câmpuri”, localizează “apariţii”, despre care nu se ştie ce anume exact sunt. Ea ştie doar că atunci când se organizează anumite experimente specifice, acestea duc la anumite răspunsuri care relevă astfel de “apariţii”. Aceasta începe deja cu conceptul de Foton. Eu nu definesc fotonul ca o particlă, deşi teoreticienii din fizica quantică în numesc mereu astfel. Fotonul este de fapt un proces. Este un proces de interacţiune al unui câmp electromagnetic cu un sistem de detectare, astfel încât o anumită cantitate energetică este transmisă într-un anumit timp. Atunci când produsul acestei transmisii energetice multiplicat cu timpul necesar pentru o anumită cantitate energetică, anume quantumul de acţiune Planck este depăşit, atunci se poate spune, aha, acum am declanşat/anulat un foton? Fotonul este un proces. Şi ce anume se petrece în spatele acestui proces (fenomen) nu poate fi recunoscut (cunoscut). Pur şi simplul fapt că astăzi ştim că există lucruri pe care fundamental nu le putem recunoaşte a dus la o modificare a imaginii pe care o avem asupra lumii, ceea ce ne oferă şi posibilitatea de a gândi asupra sistemelor biologice într-o cu totul altă manieră. Nu mai suntem constrânşi astăzi să ordonăm fiecare moleculă la locul şi timpul potrivit pentru ea, ci putem să ne concentrăm asupra a ceea ce este important să înţelegem şi asupra a ceea ce ar fi important să pricepem.

   Şi nici nu este important (sau AŞA de important) să ştim ce reacţie are loc în organism, câte molecule, care se mişcă în permanenţă de colo-colo, şi ce anume fac ele între ele. Important este să  descoperim, de ce anume are loc o reacţie la un anumit moment dat într-un anumit loc dat. Iar la această întrebare biochimia nu ne dă nici un răspus. Doar fizica quantică poate oferi acest răspuns. Ea ne poate oferi şi un răspuns la întrebarea “de ce nu trecem prin uşă ca o gărmadă de molecule”. Deoarece nu suntem un nor de molecule, ci o UNITATE, compactă, în care degetul mic de la picior este la fel de important ca şi urechea dreaptă, şi ambele aparţin împreună acestei UNITĂŢI!

   Apare astfel sentimentul “integralităţii”? Nu pot răspunde la această întrebare prin cunoştinţele medicinei şi biologiei şcolastice, care ne spune că fiecare celulă este separată, are un AND, produce enizime, ş.a.m.d. La această întrebare se poate răspunde doar prin “câmpuri”, care ţin totul împreună, care se află cumva în spatele a ceea ce noi măsurăm. Iar acest ceva pe care încă nu-l cunoaştem este un câmp complex, cu o cantitate enormă de informaţii, pe care nici măcar nu ne-o putem imagina. Acest sentiment de integralitate nu se constituie din “câmpul cunoaşterii”, ci din acest câmp cu multe posibilităţi. Este un câmp potenţial care ne “ţine împreună” (ţine celulele împreună). Sunt forţe ale vacuumului, în ultimă instanţă, sunt forţe care se constituie prin aceea că există infinite posibilităţi de a se “cupla” împreună, încât apare sentimentul clar al integralităţii conştiente. Aceasta nu este cunoaşterea a ceva, ci este tocmai “incertitudinea” comună care ţine lucrurile laolaltă, ceea ce noi denumim conştiinţă şi ceea ce este de o imoprtanţă majoră pentru înţelegerea vieţii.

Întrebare : De întrebarea pe care a pus-o Schrödinger : “ce este viaţa?” ne-am apropiat un pic în anii  70. Aţi avut ocazia să staţi de vorbă şi să lucraţi cu laureatul cu premiul Nobel, Ilya Prigogine. El ne-a propus un astfel de model pentru explicarea vieţii, a felului în care funcţionează sistemul, care funcţionează ca un sistem integral, dar care pe de altă parte se află într-un echilibru fragil permanent.

Popp : Prigogine s-a referit în primul rând la sistemele lipsite de viaţă, iar ceea ce a dovedit el a avut o însemnătate poate la fel de mare ca descoperirea Americii. El a recunoscut cel dintâi faptul că în afara unui echilibru termic stabil, există structuri auto-regulatorii. Înaintea lui Prigogine aşa ceva era considerat ca imposibil, deoarece se spunea că atunci când încălzeşti ceva, apar structuri lipsite de formă şi haotice, şi deodată s-a cetificat că prin încălzire apar brusc structuri noi…

Întrebare : Ordini noi, structuri ordonate…

Popp : Ordini noi, pe care le-a numit structuri disipative, iar mai târziu le-a redenumit structuri coerente. Acest lucru a produs o schimbare de gândire în ştiinele naturii, căci s-a recunoscut brusc faptul că în afara sistemelor termice aflate în echilibru există sisteme care se pot stabiliza. Astăzi, la mult timp după descoperirea lui Prigogine, se merge chiar mai departe, putându-se înţelege ce înseamnă “foarte departe de echilibrul termic”. Este posibil de exemplu, să nu apară schimbări dramatice de temperatură, ci doar în apropierea nemijlocită a condiţiilor iniţiale de temperatură, care să creeze structuri care sunt “foarte departe” de “echilibrul termic”, deoarece au funcţii autocatalitice, deoarece nu ineracţionează între ele. Iar sistemele biologice par a fi sisteme absolut deosebite, care din punctul meu de vedere, pot crea “fiinţe vii” şi care se află fizic în apropierea echilibrului termic, dar care se organizează autocatalitic foarte diferit şi astfel deci contrar celui de-al doilea paragraf al teoriei căldurii, negentropia, şi deci care astfel pot acumula “ordine”. Aceasta ar fi la modul general definiţia. Întrebarea este însă de ce? De ce crează astfel de sisteme ordonate? Care este cauza pentru aceasta?
Întrebare : În fapt aşa ceva nici nu ar fi posibil, căci este răsturnat cu susul în jos ce-a de a doua regulă a termodinamicii?

Popp : A doua regulă nu este în nici un fel atinsă. Ea este valabilă doar pentru sistemele închise. Iar un sistem biologic, chiar şi doar din acest motiv, nu poate fi un sistem închis. Dar acuma apare întrebarea hotărâtoare: cum putem explica din punctul de vedere al fizicii acest lucru? Iar răspunsul meu este unul foarte profan, care nici măcar nu este gândit până la ultima consecinţă. Dar ştiu că drumul duce numai prin acest răspuns: avem o concentrare de informaţii enormă în AND. AND-ul are o capacitate de concentrare a informaţiei care depăşeşte astăzi orice posibilitate tehnologică. Un volum de 10 la puterea 9 centimetri cubi pro celulă. Acolo găsim o moleculă care are o lungime de 2 metrii, răsucită într-un mod extrem de rafinat, şi care are un număr de baze perechi de 10 la puterea 10. Pentru întreaga omenire asta ar însemna un fir cu o lungime de 10 la puterea 13 kilometrii, ceea ce este aproximativ egal cu diametrul sistemului nostru solar. Iar din punct de vedere molecular, această concentrare informaţională duce la un fenomen care în fizica cotidiană nu este cunoscut şi nici din punct de vedere tehnic nu este realizail. Acest fenomen se cheamă condensarea Bose. Adică fotonii sunt acolo pur şi simplu condensaţi şi îngheţaţi. Ei capătă o complect nouă stare de agregare, care nu este cunoscută tehnicii actuale. În această nouă stare lumina poate fi efectiv “îngheţată”, conservată! Ceea ce duce la această stabilitate.

Întrebare : Aţi descris AND-ul ca o moleculă “nesfârşită”. Totuşi AND-ul uman este inactiv în proporţie de 97-98 %... adică nefolosit (inutil?). Evoluţia însă tinde spre eficienţă, şi este foarte puţin probabil că o astfel de moleculă, care s-a dezvoltat în miliarde de ani, formată într-o astfel de lungime, să fie într-un procent atât de mare nefolosită. Ipoteza Dumneavoastră este că AND-ul este în ultimă instanţă o “pompă de lumină” sau un “rezervor de lumină” care foloseşte tocmai sistemului de informaţie, şi nu doar ca plan de construcţie genetică.

Popp : De exemplu prin cuplările de lumină se transmit informaţii moleculelor separate (individuale) din “uniune” (ţesut), în ce loc şi la ce moment dat trebuie să devină active. Problema organizării este rezolvabilă doar prin această concentrare de informaţii. Aceasta înseamnă că cele 98% aşa-zise “libere”, în fapt joacă un rol extrem de important, şi anume cel de organizare a întregului sistem (corpul omenesc). Există din ce în ce mai mulţi biologi din domeniul molecular care cred acest lucru, dar care spun că, ei bine, aceştia sun “birocraţii din celule”.

Întrebare : Există ipoteze care postulează că morfogeneza (crearea formelor) are loc printr-un proces de acţiune la distanţă. Dar biofotonii sunt contrariul “acţiunii la distanţă”, sunt extrem de slabi, “scurţi” şi concepuţi, ca sa spun aşa pentru acţiune din apropiere. Credeţi că prin acest “câmp de biofotoni”, nu mai sunt necesare alte câmpuri fizice sau non-fizice, adcă altfel spus, că ei sunt în stare să explice fenomenul vieţii în întregul ei? Problema creării formelor, aşa cum ne-o prezintă neodarwinismul, este nemulţumitoare, căci acesta spune că AND-ul este planul genetic de construcţie. Dar AND-ul din genunchiul meu este indentic cu cel din nasul meu, şi totuşi nasul creşte altfel (are altă formă). De  unde ştie celula din genunchi că este în genunchi, şi ce anume rol are ea acolo, şi cea din nas că este în nas?La această întrebare învăţătura şcolastică nu ne poate da un răspuns. Credeţi că în afară de biofotoni mai avem nevoie şi de alte “câmpuri”, aşa cum sugerează Rupert Sheldrake, care spune că fiecare specie îşi construieşte un “câmp”, care este transmis “non-local”?
Popp : Este foarte grau să faci afirmaţii categorice. La început am crezut că sunt suficiente câmpurile electromagnetice, deoarece posibilităţile pe care le avem prin acestea nu sunt nici pe departe epuizate şi nici nu ştim ce posibilităţi ne mai pot oferi aceste câmpuri. Este foarte greu să înţelegi complect şi posibilităţile câmpurilor electromagnetice pentru organismele biologice, din punctul nostru de vedere de astăzi. Totuşi tind în ultima vreme din ce în ce mai mult să acord mai mult credit lui Sheldrake şi altora ca el, şi aceasta din următorul motiv: Există şi în teoria quantică interacţiuni ne-electromagnetice, care sunt de o mare însemnătate şi care merg exact în direcţia aleasă de Sheldrake. Mă gândesc aici la un schimb de interacţiuni sau la “forţa Cazimir” “Forţa Cazimir” este de sorginte ne-electromagnetică. Este o forţă care apare prin faptul că o parte din spaţiu este eliminat. Nu este o forţă electrică în sine. Asemănător ne putem imagina şi forţe de “schimb” care pot apare doar prin simplul fapt că anumite particule sunt identice. Dacă schimbăm între ele două particule indentice într-un anumit moment temporal, ele desigur că nu ştiu că au fost “schimbate”. Ca doi gemeni indentici care, îşi schimbă locurile, şi dacă nu vezi această acţiune, nici nu observi vreo schimbare. Această “confundare a particulelor” conduce la o situaţie care nu este diferită de situaţia anterioară, şi astfel se nasc forţe de “schimb”, care sunt certificabile, demonstrabile. Cauza apariţiei lor nu este o forţă electrică, ci doar “imposibilitatea de distingere” între particulele identice, adică este vorba de o aşa-zisă forţă statică. Acest lucru duce la situaţia paradoxală, că avem simultan în univers posibilitatea ca fiecare particulă să-şi schimbe locul cu o altă particulă identică, ceea ce duce la concluzia logică a afirmaţiei că totul este interconectat (în legătură) în univers. Fiecare este legat cu restul şi totul este legat cu fiecare. Astăzi trebuie să vorbim despre un neţ de interacţiuni interşanjabile (pânză de păianje, engleză=Net) care leagă particulele fiecare cu fiecare (de unde ideea Internetului). Aceste forţe există, sunt prezente şi joacă, după părerea mea, în organism un rol fundamental.

Întrebare : Tocmai săptămânile trecute a apărut un articol în “New Scientist” asupra acestui fenomen al “schimbului” în fizica quantică. Este vorba despre realitatea faptului, care la vemea respectivă l-a înebunit pe Einstein, că dacă două particule identice (gemene) sunt  trimise în direcţii complect opuse, şi ele rămân totuşi în legătură una cu alta, chiar şi atunci când nu se mai află în situaţia de a putea comunica între ele, decât poate doar cu viteza superioară luminii. Acest experiment (mai multe puteţi vedea şi înţelege în “Maticea divină” a lui Gregg Braden) ne duce la concluzia că din punct de vedere quantic nu mai putem discuta altfel decât despre “totul ca un întreg”. Ceea ce este interesant este faptul că la biofotoni acest fenomen este şi el de presupus, această dublă-stare, acest paradox particulă-undă, deci un întreg, o frecvenţă sau undă care se întinde peste tot organismul.

Popp: Se vorbeşte aici despre “situaţii comprimate”, despre situaţii ne-clasice. Şi este desigur extrem de interesant faptul că astăzi se ştie ceea ce nu se ştia la vemea când am început eu cercetările, anume că astfel de “situaţii comprimate” apar doar atunci când intensitatea luminoasă este extrem de slabă. Deci tocmai în acea situaţie în care ne aflăm noi cu biofotonii, în care fiinţele vii emit lumină. Dacă intensitatea ar fi mai mare, acest fenomen nu ar fi posibil. Şi abea de la acest punct, de câteva sute de quante în câmp, apar astfel de fenomene cum ar fi “relaţia de neclaritate”. Nu mai este necesar să stabileşti “locul şi “neclaritatea”, ci puteţi face aceasta pe seama”neclarităţii frecvenţei” şi invers. Avem astfel deodată posibilitatea să localizăm câmpul într-un punct, ca o moleculă să se întâlnească cu un foton, sau sau ca întregul sistem ca unitate să fie cuprins în acest foton. Pentru aceasta este desigur necesară o bandă de frecvenţe extrem de largă, şi acesta este probabil şi motivul pentru care avem în spectul biofotonilor o bandă de frecvenţe foarte largă. Nu avem lumină monocromă, ca la laser, avem un spectru extrem de larg de frecvenţe, ceea ce poate în acest domeniu duce la localizare şi delocalizare, la unirea sau separarea particulelor.

Întrebare : În cazul Dumneavoastră se pare că vechiul proverb cu “Nimeni nu-I profet în propria-i ţară” se potriveşte foarte bine. În străinătate cercetările Dumneavoastră sunt luate foarte în serios şi sunt multe experimente subvenţionate. Care este stadiul actual al cercetărilor din biofotonică, ce se petrece în acest domeniu actualmente în străinătate şi la ce ne-am putea aştepta în viitor?

Popp: Pentru moment avem circa 40 de grupe de lucru în toată lumea, care se ocupă cu biofotonii, iar literatura din acest domeniu creşte exponenţial. Cercetătorii din aceste grupe se cunosc între ei. Şi este îmbucurător să constaţi că există armonie şi o bună conlucrare între grupurile răspândite în toată lumea. Se informează reciproc şi deşi nu sunt de acord unii cu alţii în toate astpectele, se respectă şi astfel profită unii de cecetările celorlalţi. Există întruniri anuale la care participă aproape toţi. De asemenea există progrese tehnice remarcabile în ultimul timp, fiind în stare la ora actuală să efectuăm scanări ale întregului corp. De asemenea tehnologia de control a calităţii alimentelor s-a răspândit în multe alte ţări, nu numai la noi. Există noi domenii de folosire în medicină, în tehnicile mediului înconjurător, etc. În privinţa controlului calităţii alimentelor cei mai avansaţi sunt japonezii, al căror Minister al agricultuii susţine şi finanţează astfel de metode. Aceasta duce atât la îmbunătăţirea tehnologiei cât şi a teoriei. Am un coleg indian, teoretician în fizica quantică, care se ocupă special cu aceste probleme şi care lucrează activ şi în domeniul “Stărilor (situaţiilor) comprimate”, deoarece este convins că biologia are de profitat enorm tocmai din înţelegerea acestor fenomene.

   Evoluţia biofotonicii nu mai poate fi oprită, şi chiar dacă în Germania încă mai există un curent potrivnic sesizabil, acesta nu va putea opri evoluţia acetui domeniu, ci din contră, evoluţia va depăşi şi lăsa în urmă nivelul de cunoştinţe din Germania, dacă aici nu se va trece la un alt mod de gândire. 

Convorbirea a avut loc în Martie 1999 în München şi a fost condusă de Mathias Broeckers.

                                                                                           Traducere : Qui bono

Sursa: www.quibono.net/lumina_vie355ii_biof.html