Zone de umbră sau zone de confuzie din personalitatea noastră
Fiecare dintre noi este posesorul unui potenţial psihologic şi relaţional care se structurează în jurul a două tipuri de componente:
• Componentele pozitive, care vor acţiona ca nişte adevăra¬te motoare sau ca stimulente care ar putea contribui la iluminarea vieţii noastre.
• Componentele negative sau marginale, care, dimpotrivă, ar putea constitui tot atîtea frîne, limitări sau constrîngeri capabile să ne îngreuneze sau să ne întunece existenţa cu zone de umbră şi de dificultăţi.
Ansamblul componentelor pozitive şi negative participă în mod activ la structurarea pesonalităţii noastre profunde şi a relaţiilor cu lumea şi cu ceilalţi.
Să ne imaginăm că acele componente negative, care alimentează într-o oarecare măsură zona de umbră şi dimensiunea conflictuală a potenţialului nostru relaţional, se vor organiza în fiecare dintre noi în jurul unei constelaţii de caracteristici sau trăsături dominante.
Ele funcţionează la maxim cînd sînt întreţinute, solicitate, reactivate, stimulate sau exacerbate de atitudinea sau componenta dominantă a celuilalt. Şi funcţionează la minim cînd sînt diminuate, atenuate sau menţinute în surdină prin complementaritatea dominantei celuilalt.
Iată deci că trebuie să acordăm importanţă şi să fim atenţi la ceea ce celălalt stimulează sau inhibă în noi, pe parcursul numeroaselor întîlniri sau relaţii semnificative din viaţa noastră.
Cînd o dominantă este accentuată exagerat, ea se poate transforma în comportamente limită, adică patologice, care riscă să se permanentizeze sub forma unor tendinţe cronice sau a unor trăsături de caracter.
Este de datoria fiecăruia să-şi dezvolte o anumită responsabilitate de a-şi conştientiza componenta dominantă... electivă sau preferată şi, dincolo de această luciditate faţă de sine, să rămînă în egală măsură vigilent si atent pentru a nu se lăsa antrenat de reacţiile interlocutorului cu care are de-a face cînd iniţiază sau ne angajează într-o relaţie cu acesta.
Prezentarea succintă a principalelor componente negative ale personalităţii noastre
Lista componentelor prezentate aici nu este exhaustivă şi împrumută o parte din termeni categoriilor deja existente. In acest domeniu distingem două mari tipuri de clasificări.
Unele sînt mai ales descriptive, organizate pornind de la un inventar al constelaţiei de caracteristici de lungă durată şi a celor mai evidente trăsături de personalitate la o persoană dată.
Celelalte clasificări sînt numite structurale şi pornesc de la analiza dinamică a structurii profunde a personalităţii. Ele se bazează mai ales pe luarea în considerare a trei criterii principale, si anume: natura angoaselor şi temerilor obişnuite ale persoanei respective, mijloacele sau mecanismele pe care aceasta le foloseşte cel mai adesea pentru a se apăra sau a se proteja (natura, varietatea, maleabilitatea sau rigiditatea lor) si, în sfîrsit, felul în care relaţionează cu ceilalţi şi cu mediul înconjurător. Aici vom reţine si vom evidenţia cu precădere modalităţile de relaţionare.
Componenta sadică sau masochistă
Mobilul principal al acestei componente se naşte din căutarea plăcerii prin a induce sau a-si induce sieşi suferinţă, din căutarea satisfacţiei resimţite în a se descalifica, a se nega sau a sabota posibilele reuşite. Suferinţa este uneori considerată o sursă de plăcere într-o ultimă încercare disperată de a păstra controlul sau de a domina într-o situaţie în care raporturile de forţe nu ne sunt favorabile.
Masochistul se menţine în limitele unor comportamente ale eşecului. Se plînge că nu are parte decît de nefericiri, şi în acelaşi timp găseşte permanent scuze şi motive serioase pentru a si le justifica. Nu ştie absolut deloc să profite de momentele de plăcere sau de reuşite. Acceptă să facă pentru ceilalţi lucruri care cer un sacrificiu de sine exagerat. Refuză ofertele de ajutor sau sfaturile. Descalificîndu-se, el îl descalifică implicit si pe cel care ar vrea să-l ajute, arătîndu-i cît de puţin valorează dacă se arată disponibil sau interesat de unul care merită atît de puţin osteneala.
Nu ştie să primească un cadou sau un compliment. Acest comportament este frecvent si în alte componente, dar acest tip, cînd spune: „Nu trebuia", chiar asta gîndeşte, fără falsă modestie, se simte vexat si suferă. Drept dovadă: dacă îi oferiţi un cadou cu adevărat frumos şi scump, veţi vedea mai tîrziu cum, din întîmplare, acesta îl va rătăci sau îl va sparge (A se vedea Alberto Eiguer, Petit Traite des perversions mornles (Mic tratat de perversiuni morale), Bayard editions, 1997.).
Dominanta se va forma în jurul unei structuri sado-masochiste, fie cu o erotizare a suferinţei primite, fie cu plăcerea resimţită prin cauzarea suferinţei.
Evoluţia patologică a acestei dominante va conduce către perversiuni cu umiliri, tendinţe de a îngrădi autonomia celor apropiaţi, comportamente distructive şi autodistructive.
Componenta isteroidă
Baza va fi constituită din învestirea majoră a corpului cu funcţia de reprezentare, prin gesturi şi expresii corporale excesive, exagerate, dramatizate, teatrale, necoordonate sau disproporţionate în raport cu elementul declanşator sau cu situaţia trăită; prin maniera generală de a se comporta în funcţie de o excitabilitate, de o reactivitate emoţională în mare parte falsă si declanşată de cereri sau stimuli chiar minori.
Toleranţa la frustrări si la mulţumiri întîrziate este scăzută.
Dominanta va fi o ancorare în relaţia de tip isteric. Urmarea patologică o vor constitui crizele de isterie excesive, necontrolate.
Componenta paranoidă sau paranoică
Are la bază o stare recurentă de neîncredere, un sentiment de persecuţie, de respingere, de excludere, de lipsă de iubire sau de negare, totul pe fondul unei lupte profunde şi constante împotriva oricărei forme de dependenţă relaţională.
Aceste trăiri se transformă în poziţii marcate de exacerbarea sentimentului de ameninţare. Forma paranoidă este caracterizată de lipsa de încredere, cu atitudini de persecuţie faţă de celălalt, acuzaţii, îndoieli, comportamente avocăţeşti, o atitudine de permanentă îndoială faţă de restul lumii.
Pe latura paranoică, domină lupta cu riscul unui atac sau al unei intruziuni provenind din exterior, cu o atitudine marcată de o mare prudenţă, cu tendinţa de a atribui celuilalt intenţii răuvoitoare sau viclene, un ton doct si nevoia de dovezi clare sau certitudini. Neîncrederea este legată mai degrabă de persoane decît de situaţii.
Dominanta paranoidă se dezvoltă sub forme variate, de la control la persecuţie şi ameninţare, şi chiar pînă la puneri în fapt. Anumite forme de gelozie acută şi de posesivitate pot alterna cu faze de retragere în defensivă, agresivă faţă de sine însuşi.
Forma patologică a acestui comportament este paranoia, care îi dă celui bolnav sau atins de ea sentimentul acut, copleşitor şi permanent că celălalt este un potenţial duşman, o fiinţă periculoasă si nocivă, o ameninţare. Aceasta se poate transforma în halucinaţii si puneri în fapt care să vizeze eliminarea şi distrugerea celuilalt.
Componenta fobică
Aceasta este caracterizată în principal prin frica persistentă faţă de o anumită situaţie sau de un anumit obiect, prin căutarea reconfortării, prin încercarea de evitare a situaţiilor sau obiectelor care declanşează angoasa sau care trezesc sentimentul de nesiguranţă. Dincolo de aceste situaţii sau obiecte bine delimitate, persoana nu pare angoasată şi îşi impune să nu fie. Dar apare riscul generalizării situaţiilor anxiogene. Componenta fobică poate cauza o reducere considerabilă şi de lungă durată a capacităţii de a acţiona şi poate evolua în fobie socială, In forma sa dominantă, poate declanşa inhibiţii, blocaje relaţionale şi diverse forme de paralizii care atrag după ele limitări majore si dăunătoare în viaţa cotidiană (de exemplu dificultatea de a se deplasa neînsoţit/ă, incapacitatea de a merge la cumpărături în anumite locuri, precum marile complexe sau, dimpotrivă, micile magazine, teama de a nu fi cuprins de panică la coafor, teama de a nu tremura ridicând paharul sau ceaşca de cafea...).
Componenta obsesivă
Este formată din atitudini de control, de meticulozitate, cu tendinţa maniacă de a aranja, de a verifica, de a organiza birocratic sau meticulos viaţa, fără pic de fantezie. Dă naştere unor comportamente rigide, repetitive care consumă multă energie (de exemplu, pierderi de timp considerabile). Cel mai adesea este însoţită de o nelinişte latentă faţă de imprevizibil şi faţă de orice formă de „întîmplare", nelinişte care nu-i permite să se bucure de prezent şi să se abandoneze frumuseţii momentului, prin mecanisme de apărare bazate pe apelul la raţiune şi la intelect.
Dominanta obsesivă se materializează prin încercarea de clasa, de a alinia, de a controla, de a ritualiza totul pînă la extrem, pentru a exclude sentimentele, pentru a anticipa viitorul, uitînd să trăiască prezentul, dovedind reţineri majore, dificultăţi în a oferi şi a primi.
Forma patologică a acestei componente apare atunci cînd spiritul este invadat de îndoieli, de constrîngeri, de temeri iraţionale, care duc la izolare, retragere în sine şi provoacă uneori angoase paralizante. Cea mai mare parte a energiei este activată sau canalizată pentru a împiedica declanşarea angoaselor sau a conflictelor interne.
Componenta de instabilitate a dispoziţiilor sau comportamentelor
Se recunoaşte prin variabilitatea ciclică a emoţiilor şi sentimentelor, puţind duce la apariţia unor comportamente iraţionale sau imprevizibile, disproporţionate faţă de situaţiile trăite.
Ceea ce caracterizează această componentă este alternanţa fazelor de excitabilitate (falsă bucurie sau veselie excesivă, agitaţie, logoree) cu fazele de descurajare, mîhnire, depresie, lipsă de încredere în sine sau de îndoială şi confuzie.
Dominanta, bazată pe o alternanţă a fazelor de exuberanţă şi de depresie, adesea pare aproape independentă de stimulii exteriori.
Forma patologică a acestei componente este starea maniaco-depresivă care poate merge pînă la delir, dînd naştere unor acte şi comportamente inadaptate care îi neliniştesc şi îi culpabilizează pe cei din jur. în final, poate duce la sinucidere sau la depresii grave.
Componenta narcisică
Eul invadează întregul spaţiu social, marcat de o incapacitate de a ieşi din sine şi de a ţine cont de celălalt, şi de un anumit fel de a se defini bazat pe un simţ exagerat al importanţei propriei persoane, pe o supraestimare a realizărilor sau posibilităţilor proprii, cu pretenţia de a fi recunoscut ca excepţional, care alternează cu faze de descurajare cauzate de sentimentul lipsei de valoare.
Şi aceasta pentru că felul obişnuit de a fi este dirijat în principal de un ideal de sine prea înalt, care nu admite greşeli sau tatonări. Şi sentimentul care decurge este mai mult de ruşine decît de vinovăţie, iar reacţiile sunt mai mult de furie împotriva propriei persoane decît de manie împotriva celorlalţi.
Celălalt este folosit pe post de măsură a propriei valori sau pentru atingerea scopurilor, este tratat ca o fiinţă a cărei funcţie este în principal cea de a-i întări, faţă de sine însuşi, respectul de sine.
Dacă în forma sa normală acceptabilă şi chiar dezirabilă, componenta narcisică corespunde unui fel de iubire de sine deschisă si binevoitoare, manifestarea accentuată şi patologică este acea parte a iubirii de sine în care subiectul se iubeşte ca obiect si mai presus de oricine altcineva.
Se dezvoltă pornind de la fantezia individului de a fi centrul universului şi stăpînul lumii, şi atunci cînd se desfăşoară în toată grandoarea sa, se bazează de fapt pe o contradicţie. Orice tendinţă narcisică exacerbată se consideră şi se proclamă suficientă sieşi, cînd de fapt are nevoie de prezenţa unei alte fiinţe care să o recunoască şi să o aprobe. Narcisicul poate dezlănţui un adevărat terorism relaţional, pentru că reduce totul la el însuşi. Se comportă ca si cum lumea întreagă ar trebui să-l recunoască, In mod inevitabil, vom întîlni în funcţii înalte persoane cu această trăsătură, pentru că, bineînţeles, acestea îi atrag.(A se vedea pe această temă, La Folie cachee des homines de pouvoir (Nebunia ascunsă a oamenilor de la putere), Maurice Berger, Ed. Albin Michel, 1993.)
Componenta perversă
Această componentă este greu de definit în cîteva cuvinte, pentru că termenul este prea des folosit la întîmplare si cu sensuri restrictive. Este cu atît mai important să spunem cîteva cuvinte despre această componentă, cu cît ea se află, poate, printre cele invocate cel mai des în această carte si totodată este cel mai greu de admis în ceea ce ne priveşte şi de identificat la ceilalţi.
Componenta perversă se alimentează, în formele ei cel mai bine conturate, din plăcerea de a face rău si de a produce suferinţă. Dar caracteristica ei principală este modul deosebit de a intra în relaţie cu celălalt, reducîndu-l la statutul de obiect. Relaţia perversă se defineşte ca fiind o formă de relaţie abuzivă de dominare, care este forma extremă a unei relaţii de inegalitate. Ea se recunoaşte în „influenţa pe care unul dintre parteneri o exercită asupra celuilalt, în detrimentul celui din urmă".(După definiţia pe care o dau Reznaldo Perrone şi Martine Nannini în Violence et Abus sexuels dans la familie, line approche systemique ct cominunica-tionnelle (Violenţă şi abuz sexual în familie, O tratare sistematică si comunicativa), Ed. E.S.F., 1995). Aceasta diferă de controlul obsesiv care are la bază o diferenţiere netă între sine şi ceilalţi. Relaţia de dominare perversă atrage partenerul sau interlocutorul prin atitudini seducătoare foarte abile, care îi conferă acestuia din urmă un rol de dublură sau de oglindă. De exemplu, folosirea unui „se" sau „noi" în acest caz nu are aceeaşi valoare cu un „noi" de contopire. Este un „noi" care îl include pe celălalt fără a i se cere părerea, ca si cum e de la sine înţeles că e complice şi că nu poate trăi, simţi, percepe sau gîndi nimic diferit de cel care vorbeşte.
Mijloacele relaţionale ale unui asemenea tip nu par să difere prea mult de cele folosite de organizaţiile de psihopaţi care recurg la acte zgomotoase. Au la bază un dublu joc relaţional care începe cu o aparentă supunere şi cooperare, chiar dacă în realitate aceasta nu este autentică, însoţită de o permanentă transgresare, sub o formă sau alta, a regulilor sau legilor. Aceste caracteristici sunt cu atît mai periculoase şi ambigue, cu cît sunt disimulate cu îndemînare. Printre atitudinile relaţionale perverse se numără şi toate formele de a încerca să spui o minciună pentru a afla adevărul, de a da drept real ceva fals, toate acele jocuri de-a uite-l/nu e, manipularea secretului cu scopul de a capta atenţia celuilalt, de a-i obţine consimţămîntul, de a-l fascina şi de a-i aţîta curiozitatea. De exemplu, toate formele de intruziune sau încălcare a intimităţii celuilalt fac parte din acest registru.
Componenta perversă recurge adesea la mesajele nonverbale (a se observa importanţa deosebită a privirii pătrunzătoare, numită tocmai de aceea şi „hipnotică", şi a atingerilor ambigue cu semnificaţie nesigură.) cu numeroase contradicţii între ce se spune şi ce se transmite în realitate sau ce se exprimă prin limbaje alternative.
Componenta parazitară
Se exprimă prin nevoia de a depinde de cineva si de a cere mereu mai mult de la acesta. Parazitul se ataşează de cineva care i se pare suficient de generos şi solid pentru a răspunde nevoilor proprii. Cu gura deschisă şi mîinile întinse, primele cuvinte pe care le pronunţă în momentul unei întîlniri exprimă o cerere: „Te-ai gîndit la mine, trebuia să-mi aduci...", „Nu-i aşa că nu ai uitat să-mi aduci ce mi-ai promis?"
Modalităţile de manipulare sînt variate şi de o ingeniozitate adesea remarcabilă şi inepuizabilă, în cea mai mare parte a cazurilor, Parazitul face în aşa fel încît celălalt să creadă că... el este cel care are nevoie de celălalt.
În forma sa extremă, parazitul se lipeşte la propriu de un alter ego pe care-l devorează mai repede sau mai încet.
Angajament si evoluţie
Din perspectiva unui angajament într-o relaţie de lungă durată, este bine să fim atenţi la efectele de amplificare şi de destabilizare ale întîlnirii sau ale confruntării cu una sau alta dintre aceste dominante. Vom observa că anumite dominante ale unei persoane au efecte de inhibare asupra celuilalt, sau invers, pentru că anumite dominante pot avea efecte de amplificare sau de stimulare care se vor dovedi la fel de dăunătoare.
De exemplu, o dominantă paranoidă în combinaţie cu o dominantă sado-masochistă poate da naştere unei relaţii extrem de dureroase pentru ambii parteneri, o relaţie care devine rapid infernală sau imposibilă. O dominantă isteroidă în combinaţie cu o dominantă obsesivă poate da naştere unei pasiuni nebune şi imposibile... care durează totuşi mult, spre nefericirea fiecăruia dintre parteneri.
Este de datoria fiecăruia dintre noi să fie nu doar cît mai conştient posibil de propriile componente şi mai ales de dominanta principală, ci să fie şi vigilent, atent la componentele şi la dominanta relaţională a celuilalt, mai ales cînd avem de gînd să construim o relaţie de lungă durată afectivă sau de colaborare...
Aspectele pe care le-am descris sunt de ordin structural. Ele constituie o parte din armatura sau osatura personalităţii, prin opoziţie cu simptomele, pentru care formele cele mai vizibile sînt manifestările curente. Ar fi inutil si iluzoriu să credem că le putem face să dispară. Cel mult putem să le facem să funcţioneze la minim sau să le îmblînzim, în cadrul unui tratament terapeutic aprofundat care ne-ar permite să acţionăm asupra principalelor mecanisme de apărare.
Libertatea de a trăi în cotidian depinde de posibilitatea de a fi mai conştienţi şi mai vigilenţi în legătură cu ceea ce activează aceste componente şi este determinată de respectul pe care ni-l acordăm nouă înşine, pentru a nu da naştere sau a nu ne implica în situaţii relaţionale care se vor dovedi catastrofale pentru noi.
Aceste cîteva reflecţii ne pot face să înţelegem mai bine că anumite relaţii sunt sortite eşecului din start. Riscurile pe care le prezintă dorinţa de a face să coabiteze personalităţi ireconciliabile, ale căror dominante se vor reactiva negativ într-o măsură prea mare sau prea explozivă, sînt considerabile.
Dificultatea vine din faptul că în anumite relaţii sîntem în cea mai mare parte a timpului orbi, imobilizaţi sau anesteziaţi de mizele afective, emoţionale sau funcţionale care par prioritare, ceea ce nu ne mai permite să adoptăm o poziţie clară si lucidă... preventivă si salvatoare.
sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu