marți, 8 februarie 2011

TRANSCENDENTA PRIN DANS- Jalal AL Din-Rumi


Unul dintre cei mai mari mistici şi, probabil, cel mai genial poet religios al Islamului, Muhammad Jalal AL Din, cunoscut mai ales sub numele de Rumi ("Grecul"), s-a născut în anul 1207 în Khorasan (actualul Afganistan). A studiat la Alep şi Damasc, fiind elevul lui Ibn Arabi, iar după terminarea studiilor se stabileşte la Konya, în Asia Mică, unde predă jurisprudenţa şi dreptul canonic. Începând cu anul 1244, Jalal Al Din este convertit la sufism de un derviş rătăcitor, Shams din Tabriz. A părăsit "madrasa", adică universitatea şi catedra, trăind în sihăstrie, alături de maestrul său. Sub influenţa dervişului din Tabriz, Jalal Al Din a făcut din dansul mistic un mijloc de cunoaştere filosofică, de unire cu Dumnezeu, şi a pus bazele ordinului "Mawlawi-"lor, adică al "dervişii care dansează"("Tariqa Mawlawiya"). Confreria a fost organizată ulterior de către fiul său, Sultan Walad, devenit un cunoscut poet mistic persan.



Confreria "mawlawiya", ("mevlevi" în limba turcă) are un nume ce derivă din sintagma "mawlana", adică "Domnul nostru". După unele surse, ritualul de iniţiere era următorul: Spre deosebire de celelalte "tariqa", novicii trebuie să se izoleze, timp de 1001 de zile (adică trei ani), într-o mânăstire ("khanqah", în persană, "tekke", în turcă, "zauizah" sau "ribat", în arabă.). În primul an, ucenicul trebuie să fie în slujba aproapelui, în cel de-al doilea, în slujba lui Dumnezeu şi în al treilea să vegheze asupra propriului său suflet.
În timpul desfăşurării ceremonialului mistic, "samaa", muzicanţii cântă dintr-un instrument specific, flaut de trestie ("ney"), bat din tobe şi din chimvale iar dansatorii se învârt din ce în ce mai repede în jurul lor şi în cerc, în interiorul încăperii.
Încăperea evocă Universul, tobele simbolizează "Judecata de Apoi", sunetele evocă muzica sferelor cereşti, vibraţia creatoare iniţială.
"Samaa", dansul sacru al dervişilor, este un ceremonial liturgic care sugerează, în formă alegorică, bucuria triumfală care însufleţeşte Cosmosul, rotirea neîncetată, veşnică, a planetelor.
În cadrul ceremoniei "Samaa", dervişul este îmbrăcat în alb, simbol al giulgiului, poartă pe cap o pălărie de fetru, înaltă, simbol al pietrei tombale şi se înfăşoară într-o mantie neagră, care reprezintă mormântul. Înainte de începerea dansului cosmic, el va lăsa să-i cadă mantia de pe umeri, aceasta simbolizând eliberarea fiinţei umane de învelişul ei carnal şi pregătirea pentru cea de-a doua naştere. Cercul dansatorilor este format din două semicercuri, primul simbolizând arcul descinderii sau al involuţiei sufletelor în materie, în derizoriu, iar celălalt arcul ridicării sufletelor spre Dumnezeu, spre Absolut. Când ritmul ajunge foarte sacadat, începe dansul şeicului. Aflat în centrul cercului, şeicul prefigurează Soarele, ca reflexie a strălucirii divine, iar discipolii sunt planetele. În acest mod se realizează unirea divină, momentul unirii realizate. Instrumentul muzical redă o gamă impresionantă de lamentaţii, vrând să amintească de suferinţa sufletului, despărţit de obârşia sa.
"Numeroase căi duc la Dumnezeu, dar eu am ales-o pe cea a dansului şi a muzicii", credea Rumi. "În ritmul muzicii se ascund un mister: dacă l-aş dezvălui, ar tulbura lumea" afirmă misticul îndrăgostit de iubire. " Viaţa mea se poate rezuma în trei cuvinte: eram crud, am fost copt, sunt ars" sau "Eram zăpadă, tu m-ai topit. Solul m-a băut. Ceaţă a spiritului meu, eu mă înalţ din nou spre soare.", sunt versuri care au trezit admiraţia lui Gothe şi Hegel.
La moartea lui Shams, Rumi a compus o culegere de ode mistice, în limba persană, purtând numele maestrului dispărut ("Diwani Shamsi Tabriz"), căruia îi nutrea o iubire platonică. Fiul poetului va relata: "Rumi asculta muzica şi dansa fără contenire; el nu se odihnea nici ziua, nici noaptea. Fusese un savant, a devenit un poet. Fusese un ascet, a ajuns să fie îmbătat de dragoste, nu de vin: inima celui iluminat nu bea decât din vinul Luminii".
Până la moartea sa, în 1273 (atunci, toţi locuitorii dinKonya au purtat doliu) Rumi a scris o uriaşă epopee, din care se remarcă "Mathnawi" ("Căutarea mistică"), operă în 6 volume, conţinând 45 000 versuri. Poemul în versuri ilustrează o adevărată "Odisee" a sufletului, care trebuie să moară în Sine, pentru a trăi etern în Dumnezeu. "Catrenele" ("Rubayat") sunt încântătoare ode de iubire mistică. "Culegerea de Scrisori" ("Maktubat"), mici povestiri şi parabole, sunt impregnate de extaz şi entuziasm mistic, pline de simbolism, tratând subiecte din Coran şi din tradiţia profetică, legende şi teme din folclorul oriental şi mediteranian.
În opera lui Rumi sunt preamărite cu ardoare iubirea, mai întâi iubirea divină, dar şi iubirea pentru aproapele tău, pentru toate fiinţele vii: "Fără Dragoste, Lumea n-ar fi vie". ("Mathnawy).
Celebrarea iubirii, în aparenţă, "terestre", este de fapt ipostaza iubirii divine. Rumi vedea în orice lucru, în orice fiinţă, prezenţa lui Dumnezeu. Răul, spune Rumi nu este decât umbra care pune în valoare Lumina. "În noaptea sufleului meu, / De-a lungul unui drum îngust, / Am săpat: şi Lumina a ţâşnit./ O întindere nesfârşită de Lumină." (din "Mathnawi")
Întreaga operă a lui Jalal Al Din Rumi este o veritabilă enciclopedie a culturii sufite, o capodoperă a literaturii mistice, care exercită şi azi o atracţie uriaşă, nu numai în lumea musulmană, unde poemele sale sunt psalmodiate în timpul pelerinajelor, ci şi în afara hotarelor ei. Orientaliştii recunosc în poetul mistic persan un mare precursor al misticii universale. La Konya, unde se găseşte mausoleul lui Rumi - operă de o frumuseţe fără egal- mormântul său face obiectul unei uriaşe veneraţii.
În prezent, termenul "derviş"- la origine cuvânt persan- este numele sub care se înţelege un mistic, un sufi, adică un credincios ataşat unei confrerii, unui maestru spiritual. La turci şi la iranieni, termenul "derviş" desemnează un sufi rătăcitor, cerşetor, (în arabă, "fakir", adică sărac). Există, de asemenea, ordine feminine de dervişi. Statele moderne au interzis ordinele dervişilor, aflate mai mereu la originea unor răzmeriţe împotriva puterii, ca de exemplu în Turcia, sub Kemal Atatürk, ori pe cele mai active le ţin sub supraveghere şi control dur, de teama răspândirii ideilor fundamentalsite, integriste.


Trimiteți un comentariu