sâmbătă, 19 februarie 2011

ECKHART TOLLE- Suferinţa şi sfârşitul suferinţei


Interconectarea tuturor lucrurilor: budiştii au ştiut-o întotdeauna şi fizicienii o confirmă acum.
***
Nimic care se petrece nu este un eveniment izolat, el doar pare a fi. Cu cât îl judecăm şi îl etichetăm mai mult, cu atât îl izolam mai mult.




Întregul vieţii devine fragmentat prin gândirea noastră. Totalitatea vieţii a generat acest eveniment.
***
El este parte a unei reţele interconectate care este Universul. Aceasta înseamnă că orice este nu poate fi altfel. În cele mai multe cazuri, noi nu putem începe să înţelegem ce rol poate avea un eveniment aparent nesemnificativ în totalitatea Universului, dar recunoaşterea inevitabilităţii lui în cadrul vastităţii întregului poate fi începutul unei acceptări interioare a ceea ce este şi prin aceasta o realiniere cu totalitatea vieţii.
***
Adevărata libertate şi sfârşitul suferinţei este a trăi ca şi cum voi aţi ales în totalitate orice simţiţi sau experimentaţi în acest moment.
***
Această aliniere interioară cu Prezentul este sfârşitul suferinţei!
Este suferinţa într-adevăr necesară?
Da şi nu. Dacă nu aţi fi suferit aşa cum aţi suferit, nu ar fi existat profunzime în voi ca fiinţă umană – nici umilinţa, nici compasiune. Nu aţi fi ascultat aceasta acum. Suferinţa sparge carcasa egoului. Exista un punct
până la care ea a fost necesară. Suferinţa este necesară până când înţelegi că ea nu este necesară.
***
Nefericirea are nevoie de un eu creat de minte şi care are o poveste, o identitate conceptuala. Ea are nevoie de timp, trecut şi viitor. Când îndepărtezi timpul, ce rămâne din nefericirea ta?
***
Rămâne „ceva-ul” acestui moment. Poate fi un sentiment de greutate, agitaţie, încordare, mânie sau chiar greaţă. Aceasta nu este nefericire şi nu este o problemă personală.
***
Nu este nimic personal în durerea umană. Este o simplă presiune intensă sau o energie intensă pe care tu o simţi undeva în corp. Dându-i atenţie, sentimentul se transformă în gândire şi aceasta activează eul nefericit. Vedeţi ce se petrece când doar permiteţi unui sentiment să fie.
***
Mai multă suferinţă, mai multă nefericire apare atunci când iei fiecare gând care vine în mintea ta drept adevăr.
***
Situaţiile nu te fac nefericit. Ele îţi pot cauza durere fizică, dar ele nu te fac nefericit.
Gândurile tale te fac nefericit. Interpretările tale, poveştile pe care tu ţi le spui te fac nefericit
„Gândurile pe care le gândesc chiar acum mă fac nefericit.”
Această înţelegere rupe identificarea ta inconştienta cu aceste gânduri.
***
„Ce zi mizerabilă.” „El nu a avut decenţa de a mă suna înapoi.” „Ea m-a dezamăgit.”
Mici poveşti pe care ni le spunem nouă înşine şi altora, adesea sub forma plângerilor.
***
Ei sunt desemnaţi inconştient să ne mărească simţul de sine care este întotdeauna deficitar prin a avea dreptate şi făcând ceva sau prin aceea că cineva greşeşte, “a avea dreptate” ne plasează într-o poziţie de imaginară superioritate şi astfel ne întăreşte simţul nostru fals de sine- egoul. Aceasta crează de asemenea un  fel de sentiment de duşmănie.
***
Da, egoul are nevoie de duşmani pentru a-şi defini limitele. Şi chiar şi vremea poate
servi aceastei funcţii. Prin judecata mentală obişnuită şi prin contradicţia emoţională aveţi o relaţie personalizată şi reactivă cu oamenii şi cu evenimentele din viaţa voastră.
***
Toate acestea sunt forme de suferinţă autocreata dar nu sunt recunoscute ca atare din cauza egoului pe care îl satisfac. Egoul se măreşte pe sine prin reactivitate şi conflict.
Ce simplă ar fi viaţa fără aceste poveşti. „Ploua.” „Nu a sunat.” „Am fost acolo, ea nu
a fost.”
***
Când suferi, când eşti nefericit, stai contopit total cu ceea ce simti acum. Dar nefericirea sau problemele nu pot supravieţui în Prezent!
***
Suferinţa începe când numeşti sau etichetezi mental o situaţie într-un anumit fel ca indezirabilă sau rea. Tu deteşti o situaţie şi acea detestare o personalizează şi o aduce în eul reactiv.
***
Numirea şi etichetarea sunt ceva obişnuit, dar acel obicei poate fi rupt!
Începeţi să practicaţi ne-numirea cu lucruri mici. Dacă pierdeţi avionul, scăpaţi sau spargeţi o cană, sau alunecaţi sau cădeţi în noroi, vă puteţi abţine de la a numi experienţă bună sau dureroasă?
Puteţi accepta imediat existenţa acelui moment?
Numind ceva ca rău cauzează o contracţie emoţională în voi,
Când îl lăsaţi să fie fără al denumi, o putere enormă este imediat disponibilă pentru voi.
Contracţia vă taie legătura cu acea putere, puterea vieţii însăşi.
***
Adam si Eva au mâncat fructul din copacul cunoaşterii binelui şi răului. Mergeţi dincolo de bine
şi de rău prin reţinerea de la a numi mental orice ca bun sau rău!
Când mergeţi dincolo de obişnuita denumire, puterea universului circulă prin voi.
Când sunteţi într-o relaţie nonreactivă cu experienţele, ceea ce aţi numit rău înainte, adesea se
schimbă rapid, dacă nu imediat prin puterea vieţii însăşi!
***
Priviţi ce se petrece când nu numiţi o experienţă ca rea şi în schimb aduceţi o acceptare interioară, un „da” interior, şi lăsaţi-o să fie aşa cum este.
***
Oricare este situaţia ta de viaţă, cum te-ai simţi dacă ai accepta-o complet aşa cum este ea, chiar acum?
Sunt multe forme subtile şi mai puţin subtile de suferinţă care sunt atât de normale, încât ele nu sunt de obicei recunoscute ca suferinţă şi care pot fi simţite chiar că satisfăcătoare de către ego: iritarea, nerăbdarea, mânia, a avea o problemă cu ceva sau cineva, resentimentul, plângerea.
Poţi învăţa să recunoşti toate aceste forme de suferinţă atunci când se petrec şi să ştii în acest moment că „eu creez suferinţa pentru mine însămi”.
***
Dacă ai obiceiul de a crea suferinţa pentru tine însuţi, probabil tu creezi suferinţa şi pentru alţii de asemenea. Paternurile minţii inconştiente tind să moară făcându-le conştiente, devenind conştient de ele atunci când se petrec. Nu poţi fi conştient şi să creezi suferinţa pentru tine.
***
Acesta este miracolul, în spatele oricărei condiţii, persoane sau situaţii care pare rea, stă ascuns un bine mai profund. Acel bine mai profund ţi se revelează, atât în ineterior cât şi în exterior prin acceptarea interioară a ceea ce este.
„Nu opune rezistenţă răului” este unul dintre cele mai înalte adevăruri ale omenirii..
***
Un dialog: „Acceptă ceea ce este." „Nu pot cu adevărat. Sunt agitat şi furios în legătură cu aceasta." „Atunci acceptă ceea ce este." „Să accept că sunt agitat şi furios? Să accept că nu pot să accept?"„Da. Adu acceptarea în neacceptarea ta. Adu capitularea în necap-tularea ta. Apoi vezi ce se petrece."
***
Durerea fizică cronică este unul dintre cei mai duri profesori pe care îi puteţi avea. Rezistenţa de prisos este învăţătura sa. Nimic nu poate fi mai normal decât nedorirea suferinţei. Dacă puteţi lăsa să dispară acea nedorire şi în schimb să permiteţi durerii să fie acolo, voi puteţi observa o subtilă separare interioară de durere, un spaţiu între voi şi durere.
***
Aceasta înseamnă a suferii conştient, dorind aceasta. Când suferi conştient, durerea fizică poate rapid aprinde egoul în voi, deoarece egoul constă în mare măsură din rezistenţă. Acelaşi lucru este valabil în cazul dizabilităţii fizice extreme.
„Îi oferi suferinţa ta lui Dumnezeu” , este un alt mod de a spune acest lucru.
***
Nu este nevoie să fi creştin ca să înţelegi adevărul universal profund care este conţinut în imaginea crucii. Crucea este un instrument de tortură. Ea reprezintă cea mai intensă suferinţă, limitare şi neajutorare pe care o fiinţă umană o poate întâlni. Apoi brusc acea fiinţă umană suferă în mod dorit, conştient, fapt exprimat prin cuvintele, „nu voia mea, ci a ta să se facă”.
 ***
În acel moment, crucea, instrumentul de tortură îşi arată faţa ascunsă. Este de asemenea un simbol sacru, un simbol al divinului.
Ceea ce pare că refuză existenţa oricărei dimensiuni transcendente a vieţii, prin abandonare, devine o deschidere în acea dimensiune.
Trimiteți un comentariu