INVIEREA
MAREA PROVOCARE A VIETII NOASTRE
Ce mai înseamnă, oare, pentru omul mileniului trei tradiţionalul “Hristos a Înviat”? Este oare numai o formulă rituală? Ce legătură poate să aibă Învierea lui Hristos cu noi, cei de astăzi, cu viaţa noastră? “Bun – putem zice – Hristos a înviat, dar cu noi cum rămâne?“. Pe de altă parte, dacă plecăm logic de la credinţa că Iisus Hristos este şi Dumnezeu, n-ar fi nimic mai firesc decât ca El să nu poată fi înghiţit de moarte. Şi atunci, din nou: cu ce mă priveşte pe mine Învierea Lui?
Învierea este în mod esenţial participare: Iisus nu înviază singur, ci se coboară în iadul sufletului nostru, vine în cel mai adânc abis al umanităţii înstrăinate, trăieşte total drama noastră, tocmai pentru ca pe noi să ne învieze! Învierea Lui nu are sens decât întrucât este şi învierea noastră! Unul din Sfinţii Bisericii noastre a observat foarte bine: “Ceea ce nu a asumat, nu a mântuit“, adică numai pentru că fiecare dintre noi a fost asumat integral, încorporat în Hristos, fiecare poate învia el însuşi prin Învierea Lui. Tot ce avem de făcut este să-I întindem mâna noastră pentru a ne scoate din iadul nefericirii cauzate de păcat.
Un alt răspuns ni-l dă dialogul Mântuitorului cu Marta, sora lui Lazăr, care înţelegea Învierea, ca mulţi dintre noi, doar ca perspectivă pentru “ziua de apoi” şi pe care Domnul o şochează cu afirmaţia: “Tot cel ce trăieşte şi crede întru mine, în veac nu va muri!”. Nu mai puţin uluitor este şi un alt cuvânt consemnat de Evanghelie: “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă.”. De aici decurge că Învierea este sau poate fi un fapt prezent, o realitate actuală în existenţa noastră. Adevăratul creştin (către care tindem, dar care trebuie să recunoaştem că NU suntem) este un om înviat, un om care participă efectiv la viaţa lui Dumnezeu, un om pentru care Dumnezeu nu mai e ceva exterior şi abstract, ci însăşi substanţa vieţii sale. Adevăratul creştin nu este cel ce crede numai raţional în Înviere, nici cel care o celebrează numai formal, nici cel care se desfată intelectual-gnostic sau lirico- emoţional, prin închipuire, de sensurile ei metaforice. Adevăratul “fiu al Învierii” este cel în care, prin harul Duhului Sfânt, trăieşte efectiv şi simţit Hristos cel înviat - în chip tainic, dar real, concret! - şi a cărui viaţă este umplută de Viaţa Sfintei Treimi. Este omul care simte (şi nu doar în momente de exaltare, ci statornic) că Hristos este TOTUL pentru El.
Bucuria Învierii este nu orice fel de bucurie, nu bucuria pentru motive lumeşti, nu bucuria autoindusă (“sunt creştin, deci, vezi Doamne… TREBUIE sa ma bucur …“), ci este bucuria ca Dar al Invierii, dar duhovnicesc, iar nu autosugestie psihologică dat celui care s-a facut părtaş, fie şi în cea mai mică măsură, şi la pătimirea lui Hristos. Numai cunoscând la modul cel mai profund şi statornic durerea şi plânsul duhovniceşti ale inimii – arată toţi Părinţii Bisericii – putem realiza Trecerea (Paştile) la marea şi tainica Bucurie a Învierii. Nu putem pleca în noaptea Învierii de la Biserică în inimă cu Lumina cea adevărată decât dacă aceasta izvorăşte din lacrimile pocăinţei sau ale suferinţei. “De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină”, spune şi Radu Gyr, poetul pătimirii.
Dar ei care văd în practicarea creştinismului ceva împovărător şi frustrant nu cunosc adevăratul creştinism, care e “clocot, scandal, reţetă de fericire” (N.Steinhardt). Acesta şi nu altul este sensul în care stareţul Zosima al lui Dostoievski spunea că pentru creştin este o poruncă, o datorie să fie fericit. Este o poruncă, deci… nu poate fi nicidecum ceva firesc şi uşor, pentru căcele ale firii nu au nevoie de poruncă pentru a fi împlinite... Nu înseamnă nicidecum, aşa cum mai cred unii, că cei care au temperamente vesele, firi optimiste sunt în vreun fel mai fericiţi sau mai … predispuşi la fericire – în sensul acesta evanghelic, singurul autentic pentru noi. Încă o dată afirmăm adevărul ontologic că fericirea mantuitoare a Invierii, a
Taborului trece cu necesitate prin lacrimi (“Fericiti cei ce plâng…“) si prin Golgota…
Astfel privind lucrurile, vedem că Învierea este nu numai ceva ce ce are legătură cu noi, ci este de-a dreptul cea mai mare provocare pentru viaţa noastră şi cea mai importantă realitate, pentru că este cheia fericirii noastre veşnice. Fericirea aceasta veşnică nu începe însă abia după moarte, aşa cum ne-am obişnuit să credem, ci începe de aici, prin învierea noastră din duhul păcatului, adică murind patimilor şi viind statornic în Duhul-Cel-de-Viaţă-Făcător. Dar până să trăim noi înşine Învierea cu adevărat, nu e nevoie să ne transpunem imaginar in starea aceea înaltă a duhului, dar putem să gustăm de pe acum o altă bucurie duhovnicească accesibilă măsurii noastre, şi anume bucuria nădejdii. Iar cu această bucurie înarmaţi putem pune oricând început bun nevoinţei noastre spre dobândirea Învierii depline si statornice a sufletelor noastre!
Andrei Maxim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu