"Dragostea este ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste” Interviu cu psihologul Andre Moreau

Andre Moreau. L'amour toujours. 

André Moreau este psihiatru, psiholog, psihanalist, preşedinte al Comunităţii Terapeutice Y VOIR CLAIR din Belgia, fondator şi membru al Societăţii franceze de Gestalt, ex-vicepresedinte al Societăţii „Balint” din Belgia, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihoterapie şi Somatoterapie de la Strasbourg, autor a 12 cărţi şi a peste 40 de articole apărute în revistele de specialitate. L-am cunoscut în primăvara lui 2006 într-o librărie din centrul oraşului Iaşi. Mai bine zis, am întâlnit o parte din el, materializată în una dintre cărţile sale: „Dragoste şi sexualitate”, în care ne vorbeşte despre dragoste, libertate, intimitate, comunicare, responsabilitate şi, mai ales, sinceritate în raport cu noi înşine şi cu ceilalţi. În virtutea felului autorului de a aborda aceste lucruri, citind cartea, am încercat de nenumărate ori să-mi imaginez cum arată André Moreau.

Jumătate de an mai târziu, l-am reîntâlnit la Bucureşti, unde era oaspete de onoare la o conferinţă internaţională de psihologie. L-am identificat în mulţimea de persoane care se înscriau pentru participarea la conferinţă. Intuiţia mi-a sugerat că „anume acesta trebuie să fie André Moreau” - un bărbat în vârstă, lipsit de fiţe sau pretenţii de „invitat de onoare”, calm, îmbrăcat modest şi cu un rucsac mare în spate. Firescul în întruchiparea sa franceză. Peste două săptămâni l-am revăzut la Chişinău, fiind invitat, de către o asociaţie autohtonă, la un training. Atunci am îndrăznit să mă apropii şi să-i solicit un interviu. Din primele momente ale discuţiei, mi-am dat seama că particip la una dintre cele mai simple şi fireşti comunicări pe care am avut-o în viaţă şi m-am bucurat că intuiţia nu m-a înşelat.

– Dle Moreau, în cartea „Dragoste şi sexualitate”, vorbiţi despre lucruri adevărate, dar greu de acceptat pentru unii dintre noi. Felul dvs. de a vedea lumea presupune experienţa şi sinceritate, pe care şi-ar putea-o permite doar un om care a trecut printr-un lung travaliu de autocunoaştere şi autoacceptare. La 30 de ani, André Moreau era la fel de liber şi curajos ca şi acum?

– Pe atunci eram un catolic pur şi credincios, consecinţă a şcolii şi colegiului catolic, pe care le absolvisem. Pe la 18 ani, mă gândeam să mă fac misionar catolic şi să plec în Congo. Aveam o idee puritană despre căsătorie şi relaţii sexuale. M-am însurat la 26 de ani şi prima relaţie cu o femeie a fost cu soţia-mea. Până la vârsta de 40 de ani, i-am spus numai unei femei: „Te iubesc”.

– Ce v-a făcut să renunţaţi la acest fel de a fi?

– La un moment dat, am realizat că viaţa mea era foarte comodă, dar şi supusă. Mă conformasem aşteptărilor părinţilor, celor ale societăţii şi ale religiei în raport cu mine, iar aceasta nu mai convenea sentimentelor şi necesităţilor mele. Eram fidel bisericii, lui Dumnezeu, soţiei, familiei şi uitasem ceva esenţial - uitasem de mine. Nu-mi mai eram fidel mie însumi şi, totodată, observam că eram atras şi de alte femei. M-am gândit că trebuie să schimb ceva, ca să mă respect pe mine şi pe ceilalţi. Am început cu psihanaliza mea, pe la 32–36 ani, însă nu am realizat prea multe. De-abia după ce-am descoperit terapia Gestalt, la 40 de ani, am fost capabil să fac unele schimbări, m-am acceptat mai mult pe mine şi m-am simţit mai puţin vinovat. Am reuşit să fiu mai sincer cu mine şi cu ceilalţi. La 51 de ani am divorţat, descoperind libertatea pe care nu o acceptasem niciodată pentru mine, fiind până atunci propriul meu prizonier şi deţinând conştient cheile propriei mele închisori. Dar nu învinuiesc pe nimeni, căci eu eram responsabil de aceasta.

– Să înţeleg că acum nu mai credeţi în istorii de genul „ei s-au iubit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?

– Este o idee în care am crezut până la 41 de ani şi în care continuu să cred. Dragostea se poate manifesta în diferite feluri şi poate avea durate diferite. Dacă protagoniştii unei poveşti de dragoste doresc să-şi păstreze relaţia şi pe ei îi unesc nu doar obligaţiile, ci şi compatibilitatea, interesele comune, aceleaşi valori şi filozofie a vieţii, ei ar putea fi împreună până la urmă. Reieşind din experienţa mea, cred că e mai corect şi mai onest să-i spui unei persoane: „Astăzi, tu eşti femeia/bărbatul vieţii mele!” sau: „Sper să fim împreună cât mai mult timp”, decât: „Numai pe tine te voi iubi până la moarte”. În tinereţe, fusesem şi eu fidel ultimei formulări, dar timpul m-a făcut să-mi dau seama că aceasta ţine de caracterul efemer al lucrurilor şi că totul se află în schimbare continuă. Asta nu înseamnă că anulez valoarea expresiei „te iubesc”, ci că vorbesc anume de ceea ce simt în prezent. „Te voi iubi mereu” este o proiecţie pentru viitor a unui sentiment prezent, pe care l-am dori să fie etern. Renunţând la asemenea declaraţii, acorzi mai multă atenţie iubirii pe care o trăieşti în clipa de faţă.

– Ce să facem cu dorinţa pe care o simţim în raport cu o altă persoană? Cum se împăca aceasta cu regulile de convieţuire în cuplu?

– Dorinţă există întotdeauna. Suntem atraşi de mai mulţi oameni, pentru că întâlnim persoane deosebite, de care ne putem îndrăgosti. Dar atunci când am o relaţie adevărată cu cineva, când nutresc sentimente adevărate faţă de o persoană concretă, când simt securitate emoţională în relaţia cu celălalt, pot să ignor foarte uşor aceste dorinţe. Însă o relaţie de conflict, în care se discută aprins şi celălalt nu doreşte sau nu poate să se schimbe, nu este corect şi rezonabil să mai fie menţinută.

– În practică dvs. de psihoterapeut, probabil că aţi ascultat multe poveşti triste de iubire. De unde vin dezamăgirile în dragoste?

– Finalurile triste ale relaţiilor sentimentale au motive diferite. Una dintre cele mai importante cauze ale acestor eşecuri este că, deseori, îi declarăm cuiva dragostea numai pentru că ne pare că iubim. Îndrăgostirea este un proces foarte rapid, care apare fără ştirea noastră, este ceva ce am construit de mult timp în interiorul nostru, involuntar şi inconştient. Totul se întâmplă de parcă am avea în rucsacul nostru diferite măşti, pe care le aplicăm pe chipurile anumitor persoane şi care ne împiedică să le vedem cu adevărat. Masca „femeii ideale” şi a „bărbatului ideal” sunt construite, în mintea noastră, încă din copilărie. Din momentul în care o femeie îmi prezintă câteva caracteristici majore, mai mult sau mai puţin conştiente, scot masca cea mai potrivită, i-o aplic pe faţă şi... mă îndrăgostesc. E „dragostea la prima vedere”, atunci când mă topesc de iubire şi cred că sunt în relaţie intensă cu acea femeie, însă, de fapt, sunt în contact cu propria-mi mască. Atâta timp cât o menţin, trăiesc cu iluzia şi păstrez speranţa. Dacă nu-mi arunc masca, continuu să sper până în momentul în care văd că toate aşteptările îmi sunt înşelate şi am motive suficiente să o acuz că nu corespunde doleanţelor mele şi, eventual, să o resping.

– Şi ce să facem cu măştile din rucsac?

– Măştile pot fi de folos. Aspectul pozitiv al acestora e că vă ajută să ştiţi - mai mult sau mai puţin – ce căutaţi sau ce aşteptaţi de la un partener. Aspectul negativ consta în faptul că această imagine deformată este sursa numeroaselor conflicte în dragoste. Pentru că dragostea înseamnă să-l eliberăm pe celălalt de aşteptările şi proiecţiile noastre. Trebuie să-i scoatem masca, să-l cunoaştem cu adevărat, aşa cum este, şi doar pe urmă să înţelegem dacă îl putem iubi sau nu.

– Cât de eficienţa este psihoterapia în conflictele din cupluri?

– În cazul oamenilor care se căsătoresc prea tineri, fără a cunoaşte bine diferenţa dintre a fi îndrăgostit şi a iubi, e mai dificil. Aceştia, căsătorindu-se, cred că ştiu totul, iar mai târziu - din păcate, prea târziu -, se îndrăgostesc cu adevărat de altcineva. Este dureros, alteori catastrofal, dacă sunt uniţi pentru o viaţă printr-o legătură indisolubilă religioasă sau familială, ori dacă nu vor sau nu pot să se despartă din cauza copiilor pe care-i au împreună. Dacă trăiesc şi conflicte relaţionale de alt ordin, atunci le este asigurat iadul pe pământ. În situaţia în care, dimpotrivă, au fost îndrăgostiţi cu adevărat şi acum relaţia li se şubrezeşte din cauza conflictelor, o terapie de cuplu le va fi de folos. Uneori, însă, chiar dacă am fost îndrăgostiţi reciproc, se întâmplă ca, în urma conflictelor repetate şi de nerezolvat, pragul de toleranţă să fie depăşit şi reîndragostirea să devină imposibilă. În acest caz, o separare provizorie şi de comun acord le va permite celor doi să-şi vadă mai limpede viitorul, chiar şi în sensul unei despărţiri definitive.

– Există indicii care vorbesc despre viitorul unei relaţii?

– O relaţie de dragoste de durată necesită autocunoaştere şi maturizare psihologică. Este important să pot renunţa la masca şi să găsesc persoana iubită aşa cum este ea. Nu neg valoarea dragostei la prima vedere, căci ea nu este doar o simplă iluzie. Ea conţine o valoare foarte importantă, o primă etapă de la care poate fi construită iubirea. Dar e necesar să-l cunoaştem pe celălalt o perioadă oarecare, ca să fim siguri că această atracţie se transformă în dragoste adevărată. Dacă iubim o persoană şi avem cu ea o relaţie frumoasă, durabilitatea acesteia, implicit păstrarea dragostei, presupune o muncă enormă. Trebuie să mă fac plăcut, credibil, dorit, pentru că celălalt să mă dorească aşa cum şi eu îl vreau. Fiindcă, nu cred în conceptul de dragoste necondiţionată într-o relaţie de cuplu. Aceasta este posibilă doar între părinţi şi copii. În cuplu, fiecare partener trebuie să contribuie la relaţia pe care o construiesc împreună. Ca să menţinem interesul partenerului, trebuie să muncim mult, să-l seducem, să fim amanţi şi iubiţi chiar şi după ce devenim concubini sau soţi. Ştiu că seducerea este adesea înţeleasă în mod negativ şi subînţelege atragerea cuiva în mod irezistibil şi abaterea acestuia de la calea cea dreaptă. Eu însă văd aici un sens pozitiv, ce provine din latinescul „se ducere” - a atrage spre sine. În primul caz, seducerea înseamnă să fii seducător, în sensul mesajelor ascunse şi a manipulării. În al doilea - trebuie doar să te faci plăcut şi dorit.

La fel, este important să comunicăm cu adevărat şi nu doar să facem schimb de replici. Este foarte important să-l ascult pe celălalt, şi anume să fiu atent la ceea ce el vrea să-mi spună şi eu nu pot (sau nu vreau) să înţeleg, fără a-i răspunde cu reproşuri. Mai degrabă, trebuie să-i spunem: „Ajută-mă cu răbdare, fără să mă critici, să înţeleg sentimentele tale şi ale mele”. Sunt foarte importante, în acest caz, valorile, interesele sau felul de a vedea lumea, pe care le avem amândoi. Crezând în principiul similitudinii cuplurilor fericite, consider că cei care se aseamănă, se adună. Şi, probabil, cel mai important lucru este că iubirea să existe în mine până la întâlnirea cu celălalt, să am dezvoltată capacitatea de a iubi viaţa şi oamenii. În mod obişnuit, considerăm că iubirea apare atunci când întâlnim pe cineva care ne place şi de care ne îndrăgostim. Însă dacă ea apare doar în acel moment, mă tem că o să dispară destul de repede. Reuşita unei relaţii în doi este adesea urmarea a ceea eu numesc „dragoste pentru o persoană”, punctul de plecare al căreia este dragostea pe care o am pentru mine însumi.

– Cât de mare trebuie să fie dragostea pentru propria-ţi persoană în raport cu cea pe care o porţi persoanei iubite?

– Dragostea faţă de sine, la care mă refer, nu presupune egoism în sensul propriu al acestui cuvânt. Trebuie să ne iubim într-atât, încât să ne putem spune: „Mă iubesc, deci exist prin mine însumi, trebuie să mă ocup de problemele şi nevoile mele pentru a putea atinge nivelul de altruism în care există prezenţa şi atenţie faţă de celălalt”. Copii mei au priceput acest lucru foarte bine, numindu-mă „egoistul generos”, deşi eu cred că sunt „egocentricul generos”. Dacă mă ocup suficient de mine, acest lucru îmi permite să fiu independent în plan psihologic şi în plan material. Iar independenţa este foarte importantă şi pentru relaţia de cuplu, şi pentru calitatea vieţii, în general. Dependenţa de cineva sau de ceva îmi pare a fi una dintre sursele principale ale suferinţelor psihologice. Dacă nu mă iubesc, sunt dependent de dragostea celuilalt, pentru a mă simţi iubit sau demn de a fi iubit. Mai mult, nu-l cred pe celălalt când zice că mă iubeşte. Dacă unul dintre parteneri nu este autonom din punct de vedere material, el creează o dependenţa şi, pentru a se simţi în siguranţa materială, contează pe celălalt. Deseori se întâmplă ca aceştia să-şi caute alţi parteneri dependenţi, crezând că împreună vor fi mai puternici. Din nefericire, mecanismul nu funcţionează practic niciodată şi ambii se comportă ca doi şchiopi care, sprijinindu-se unul de altul, sfârşesc prin a se termina reciproc.

– Dacă dorinţa este omniprezentă în viaţa noastră, cum distingem dragostea de multitudinea de dorinţe?

– Acţiunea de a face dragoste este un amestec complex al dorinţei sexuale egocentrice şi dragostei pentru celălalt. Prima este indispensabilă la începutul unei relaţii de dragoste, fiind necesară, dar insuficientă pentru a crea o relaţie care să conţină şi a doua dimensiune, dragostea pentru celălalt. Nu pot să rămân prea mult îndrăgostit de cineva care nu mă atrage şi sexual. Dar trebuie să fim atenţi şi să observăm ce se întâmplă după ce facem dragoste. Dacă nu se întâmplă nimic în mod repetat, înseamnă că nevoia sexuală este predominantă. În cazul în care cei doi ajung la un consens în această privinţă şi fac sex numai pentru plăcere, e minunat. Însă, fiind vorba de o relaţie de durată, ambii îşi doresc mai mult. Adică dragostea. Dacă aceasta există, ea continuă şi după actul sexual, sub formă de tandreţe, dialog, mângâieri, dorinţa de a face multe lucruri împreună. Or, dragostea este ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste.

– Şi frumuseţea, probabil, este un concept ce se pretează în contextul dragostei, sexualităţii şi intimităţii. Ce credeţi despre frumuseţe, cum o definiţi?

– Un proverb arab spune că frumuseţea este în ochii privitorului. Din fericire, ea este subiectivă, altminteri am iubi cu toţii una şi aceeaşi persoană. Frumuseţea pe care eu o văd şi o definesc depinde de modelul pe care l-am interiorizat în mintea mea. Primul meu model au fost statuile greceşti. Pe la 15-20 de ani, eram un bun atlet, campion la acrobaţie, fiind pasionat de Grecia antică şi femeia ideală trebuia să se asemene „frumuseţii greceşti”. Mai târziu, am cunoscut o dansatoare americană remarcabilă şi am început să fiu atras de mişcare şi graţie. Îmi părea că o femeie frumoasă trebuie să fie neapărat graţioasă, fiindcă aceasta presupune că posedă o fineţe a sentimentelor. La 41 de ani, am început să fac Gestalt, învăţând să privesc şi să ating. Respectiv, mă fascinau femeile care aveau curajul să mă privească în ochi. O femeie care mă priveşte în ochi îmi pare formidabilă.

– De care dintre aceste modele vă conduceţi acum?

– De cel construit într-o manieră mai conştientă – al femeii care poate să privească şi să vorbească despre sentimentele ei: „te iubesc” sau: „nu te iubesc”. Astăzi, lumea este abordată de imaginile top-modelelor renumite, create de designeri. Dar în ce mă priveşte, o femeie care nu vorbeşte, nu poate să mă atragă.

– Ce proiecte aveţi pentru viitor?

– Proiectele mele sunt de ordin profesional. Vreau să vin mai des în România, pentru că am succese aici. În anul acesta, am trei şederi în România, iar în anul viitor voi veni de patru ori, pentru a face grupuri de formare în psihoterapie. Mi-ar plăcea să trăiesc o parte din an în România, iar cealaltă - în Belgia.

– Ce localităţi din România vă plac mai mult?

– Îmi place Timişoara şi Iaşi. La fel, Sighişoara, care este o localitate foarte frumoasă, însă un pic lipsită de viaţă. În Franţa, bunăoară, asemenea oraşe medievale sunt pline de viaţă. Chişinăul îl găsesc mai frumos decât altădată. Acum zece ani, am fost invitat aici, la un congres de psihiatrie, şi constat că între timp s-au făcut multe schimbări spre bine.

– Ştiu că aţi avut o relaţie specială cu India. Cum v-a apărut interesul pentru această ţară?

– Când aveam 35 de ani, am citit cartea înţeleptului indian Krisnamurti, „Se liberer du connu”. Era primul meu contact cu Orientul, care m-a ajutat să înţeleg că, uneori, obiceiurile sunt ucigătoare. Krisnamurti spune: „Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului”. Rămânând ataşat obiceiurilor tale, îţi faci viaţa monotonă şi te plictiseşti, iar plictiseala ucide viaţa. El a descoperit, prin filozofie, acelaşi lucru pe care eu l-am descoperit prin psihoterapie.

Mai târziu, am plecat în India, unde am fost de cinci ori. Am stat la mănăstiri, am discutat cu călugării şi am făcut meditaţii cu budiştii. Observând un nou fel de a mă privi în interior, mi-am diminuat ataşamentul faţă de lucrurile terestre. Bunăoară, n-am mers cu maşina de 25 de ani. În ziua divorţului meu, automobilul mi s-a defectat şi mi-am zis că nu mai am nevoie de el - copiii îmi erau deja mari, iar eu locuiam aproape de o gară foarte importantă. Nu aveam bani şi nu puteam să-mi cumpăr alt automobil, dar văzând că mă descurc şi aşa, am renunţat la maşină chiar şi atunci când situaţia materială s-a ameliorat. De fapt, nu mai sunt „ataşat” nici de bani. Dacă îi am, profit de ei, dacă nu - mă descurc fără să sufăr.

– Care a fost itinerarul formării dvs. profesionale?

– Am învăţat la medicină, iar diploma în psihologie am obţinut-o în timpul studiilor. După facultate, când am înfiinţat un centru de psihoterapie pentru copiii dificili, am început să fac psihanaliză. De la 38 de ani, am urmat traininguri. de lungă durată în psihodramă, analiză tranzacţională, Gestalt şi hipnoză.

– Aţi putea practica şi altă meserie?

– Nu-mi pot imagina acest lucru. Dacă aş fi avut altă profesie, trebuia să fiu la pensie de zece ani. Psihoterapia îmi dă posibilitatea să lucrez şi să comunic.

– Din cărţile pe care le-aţi scris şi din felul dvs. de a fi transpare mult optimism. Cum depăşiţi stările de plictiseală, de cădere psihologică, de depresie?

– Nu mă plictisesc niciodată. Probabil, am moştenit această trăsătură de la mama, care era o femeie plină de energie şi în continuă mişcare. Ţinea o mică fermă, se ocupa de noi şi nu avea nici duminici, nici vacanţă. În ultimii ani de viaţă, când energia îi mai scăzuse, citea, privea televizorul, făcea lucruri pentru care nu a avut timp în tinereţe. Îmi spunea că nu se plictiseşte niciodată şi eu sunt ca ea. Ceea ce mă menţine în formă şi mă face să nu mă plictisesc este creativitatea şi muncă. Tot timpul, sunt interesat de lucruri, de oameni, de viaţă.

Am avut momente de depresie uşoară pe la 15–25 de ani, care erau inerente acelei vârste şi nu erau intense. Locuiam la o fermă, unde aveam multe activităţi care nu-mi permiteau să stau deprimat. Schimbările spre optimism au apărut după 41 de ani, când am început să fac Gestalt, la Londra, când am început să mă privesc în interior, să mă accept aşa cum sunt, să mă apreciez şi să mă iubesc. Faptul că am condiţionat mai mult optimism în raport cu mine şi cu ceilalţi m-a ajutat să devin mai competent şi în psihoterapie. Cu Gestalt-ul, în câteva săptămâni, am reuşit să schimb mai multe decât în câţiva ani de psihanaliză, pe care am făcut-o între 32 şi 37 de ani. Experienţă era excitantă şi fascinantă. Am început să iubesc mai mult, pe mine şi pe ceilalţi, şi-am învăţat să spun foarte uşor: „Te iubesc”.

– Ce valoare are pentru dumneavoastră expresia „te iubesc”?

– Când relevă sentimente conştiente şi reale, când sunt spuse sincer şi expun capacitatea noastră de a iubi cu adevărat, când nu conţin mesaje ascunse sau manipulatorii, aceste cuvinte au o valoare enormă.

„Te iubesc” este un sentiment important care trebuie împărtăşit. Constat cu tristeţe că, deseori, exprimarea afecţiunii faţă de o persoană pe care o iubim este şi rămâne atât de dificilă. Mă gândesc la numeroşi părinţi care se tem să-şi manifeste intimitatea şi afecţiunea în prezenţa copiilor. Mă gândesc la îndrăgostiţii care se ascund de privirile altora sau, şi mai rău, la îndrăgostitul căruia îi este frică să-şi exprime sentimentele. De multe ori, am vrea să facem acest lucru, însă nu ştim cum. Pentru că n-am fost deprinşi cu exteriorizarea şi manifestarea sentimentelor noastre, ne este frică că vom fi refuzaţi. Dar pe urmă putem să regretăm foarte mult. Prima şi ultima dată i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, când era pe patul de moarte. Şi am început să plângem amândoi. Nu pot să ştiu la ce se gândea ea atunci... De aceea, când putem într-adevăr să spunem cuiva că îl iubim, este un moment minunat, privilegiat, şi nu trebuie să ne fie frică de nimic. Te iubesc! Anume pe tine! Ai putea să fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. Aş putea să i-o spun lui Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie însumi.

– După toate căutările dvs. intelectuale, spirituale şi profesionale, ce vă pare că este cel mai important lucru în viaţă?

– Ca să răspund la această întrebare, voi folosi o regulă psihoterapeutică, spunând primul cuvânt care îmi vine în minte. Şi acesta este „dragoste”. Dragostea, în toate formele ei de manifestare. L’amour, toujours l’amour.

Sursa:

Autor: Zinaida Bolea  articol din Ianuarie 2007

Scorpion - Profesia

Revolta şi riscul

Orientare

Pentru adolescentul din Scorpion plasat în faţa alegerii unei cariere se prezintă două posibilităţi. Se simte atras irezistibil spre o profesie; dacă va fi nevoie, va depăşi toate obstacolele pentru a o exercita şi va fi îndreptăţit s-o facă, fiindcă cel rnai adesea e vorba de o vocaţie autentică. Dacă nu, datorită ambivalenţei sale, îi vine destul de greu să-şi delimiteze preferinţele şi să găsească o meserie care să nu fie în acelaşi timp expresia unei atracţii şi a unei repulsii; opţiunea profesională este deci o adevărată problemă, până în ziua când va fi constrâns să aleagă. Se întâmplă frecvent ca, prin reacţie, să aleagă o meserie diferită de cea exercitată de tatăl lui.

            Este făcut pentru o carieră în care să poată da curs liber agresivităţii, adică să-şi afirme violenţa înfruntând obiecte, lucruri, oameni. O meserie frumoasă este, în ochii lui, o experienţă din care primejdia nu e exclusă şi unde există risc, pentru el şi pentru ceilalţi. Se poate bizui pe rezistenţă, pe puterea de a îndura şi pe obstinaţie; o meserie dură îi convine. Poate să mizeze şi pe îndemânare, pe tactul său special şi pe fler, nu se teme să abordeze cariera care îl va confrunta cu responsabilităţi grave şi-i va permite să joace un rol ingrat, dar necesar.

Profesii

Tendinţe: agresivitate, virilitate, nevoie de putere; distrugere, regenerare.

Funcţii: A simţi, a adulmeca, a judeca.

Obiecte ale muncii: Sufletul, sexul, secretele şi misterele.

Acţiuni: Analiză profundă, investigaţia, critică, distrugerea, creaţia. Locuri: Canale, subterane, grote, puţuri, cimitire, abatoare, săli de operaţie, laboratoare, case de corecţie, bănci...

Soluţii:

A) Gropar, gunoier, servicii de igienă.

B) Veterinar, farmacist, medic, chirurg, moaşă, ginecolog, dentist, chimist

C) Poliţist, agent secret, detectiv, avocat, consilier în probleme de orientare profesională, grafolog, radiestezist, acupunctor, psihanalist, psihiatru, sexolog, criminolog, oculist, speolog.

Atitudini faţă de muncă

Dacă îşi angajează în muncă instinctul creator, Scorpionul devine un mare producător şi nu se dă în lături de la treabă, iar randamentul său e în stare să bată toate recordurile.

Are un mod personal de a aborda munca: este mai curând un intuitiv care face lucrurile în felul său, ceea ce poate însă dăuna spiritului de echipă. E capabil de indisciplină şi de dezordine, dar poate şi, la polul opus, să pretindă o conduită riguroasă; oricum, nu-i place să fie deranjat.

Ne dăm uşor seama că este puţin docil, deşi ştie să-şi asume responsabilităţi. Constrângerea patronală îl apăsă şi caută să se elibereze de ea, chiar dacă rămâne surd la consemne sau la recomandări. Face ce-i place, lucrând mai degrabă când are chef decât la comandă şi nu-i displace să-şi înfrunte superiorul: nu este ultimul care să-şi prezinte revendicările şi care să le impună prin grevă: când e nemulţumit, devine redutabil. Dar are competenţa iar când trebuie să se dea lovitura cea mare, să se facă un efort suprem e primul care se oferă şi prezenţa sa este dintre cele mai. Eficace. Poate să fie deci unui dintre cele mai bune elemente dintr-o întreprindere; ceilalţi trebuie să se teamă doar de caracterul său susceptibil de a provoca oricând conflicte, de a atâta revolte sau de a urzi comploturi. Poate să se arate autoritar cu subordonaţii, dar ştie să-i ţină în mâna.

Cariera Scorpionului este presărată cu lupte, iar ascensiunea sa e un efort constant împotriva obstacolelor (rivalităţi, ostilitate, procese, care se înveninează până la ură...) pe care singur le suscită datorită caracterului său integru. Rar se întâmplă să nu treacă prin crize profesionale care duc la schimbări complete de situaţie, dar se poate să nu se întâmple neapărat aşa, dacă meseria lui e o adevărată vocaţie în care îşi dă toată măsura forţei sale agresive, socializată sau sublimată. Fireşte, reuşeşte mai uşor în perioadele sociale tulburi, la umbra convulsiilor politice şi economice; i se întâmplă şi să-şi întâlnească "marea ocazie" cu prilejul unui deces (al unui superior pe care îl înlocuieşte, de exemplu) sau al lichidării unei afaceri.

Dacă este marcat de disonanţe, însăşi viaţa lui e o luptă permanentă (care îi place) împotriva unei ameninţări perpetue, un război sau o dramă veşnic înnodate sau reînnodate de îndată ce s-au deznodat. Expansiunea lui este ca un vârtej care dă naştere unei anume dezordini în trecerea lui. Are o atitudine uluitor de cuceritoare, în ciuda aparenţei sale pasivităţi care lucrează în interiorul lucrurilor şi le atacă pe dinăuntru; în acest sens, ne aminteşte de răpirea Prostigminei de către Pluto, tot atât cât şi de scorpionul încrezător în superioritatea pe care i-o conferă imobilitatea, când îşi aşteaptă, cu cleştii deschişi, prada. Îşi făureşte viitorul prin dorinţa sa imperioasă, care atrage împrejurările şi cheamă evenimentele. Ambiţia lui poate să fie imensă când pledează cauza nevoii nemărginite de putere; foarte des, ea devine o enormă maşină de război care se pune în mişcare într-un zgomot tumultuos.

Finanţe

Psihanaliştii au înţeles foarte repede relaţiile strânse, precise, care unesc psihologic banii şi excrementele, la fel ca aurul şi diavolul. Dintotdeauna, această relaţie a fost prinsă în Zodiac în funcţie de axul Scorpion-Taur, cel de-al optulea semn zodiacal, mereu ambivalent, reprezentând la fel de bine răpirea, ca şi dăruirea de bani. Ea stabileşte şi echivalenţele inconştiente, încă misterioase, dintre bani şi sex. Astfel, în dezechilibrul schimburilor dintre puterea materială şi forţa fizică, cu cât un bărbat este mai neputincios cu o femeie, cu atât simte nevoie să risipească bani şi cu cât femeia este mai decepţionata, cu atât îl împinge cu furie să se ruineze.

Se ştie deja că tipul Scorpion are o atitudine financiară instinctivă şi că, fiind cheltuitor din fire sau avar prin inhibiţie, trece cel mai des prin faze de economie şi de risipă. Mai putem adăuga că poate la fel de bine să fie desprins de bunurile materiale şi să se "dezintereseze" de ele uneori excesiv sau să dovedească o rapacitate aprigă la câştig. În ultimul caz, banii sunt mijlocul său de a avea puterea, obiectul mai mult sau mai puţin exclusiv al libidoului său.

În fapt, în viaţă, întâlnim Scorpioni marcaţi, fără să ştie, de refuzul inconştient al banilor; ghinion sau inaptitudine de a câştiga, lupta se instalează în viaţa lor materială şi ei trăiesc din greu (de exemplu, Edgar Allan Poe şi Villiers de l'Isle-Adam).

Dar sunt şi alţii care îşi construiesc averi. Fireşte, comportamentul lor financiar este total iraţional, inexplicabil şi nu întotdeauna cinstit. Sunt superstiţioşi, iar superstiţia le reuşeşte; pot juca, specula, se pot deda unor operaţiuni neverosimile: când câştigă, asistăm la un veritabil jaf. Unii au darul speculaţiei, iar cei mai disonanţi nu sunt prea preocupaţi de alegerea procedeelor: scopul scuză mijloacele! Şantaj, gangsterism camuflat sau mărturisit, totul e posibil. 

Iar principalele scandaluri financiare au în general drept autor un Scorpion. 

Ne gândim la Alex Stavisky, care avea o conjuncţie Soare-Venus dominantă în zodie şi la Joseph Joanovici (Marte în Scorpion) care în 1925 a trebuit să împrumute 1 000 de franci de la un vecin ca să poată porni o acţiune de colectare a resturilor textile şi care ajunsese să câştige, în 1940, treizeci de milioane de franci pe săptămână ocupându-se cu recuperarea metalelor neferoase pentru Germania!

Balanţa- Profesia

Excelenţi adjuncţi

Orientare

Când i se impune alegerea profesiei unui tânăr din Balanţă, indecizia caracterului său îl pune în general la o grea încercare. îl vedem cum oscilează între mai multe formule, se răzgândeşte, alternează preferinţele, înainte de a face o alegere definitivă. Anturajul trebuie să-l ajute să-şi degajeze propriile afinităţi, astfel încât să-şi poată confrunta bine diferitele înclinaţii. în nici un caz nu trebuie să-l forţeze sau să-l constrângă, ceea ce nu 1-ar aduce decât la un soi de capitulare a voinţei, întemeindu-i orientarea pe o înclinaţie pe jumătate satisfăcătoare. Decât o soluţie proastă, e mai bine uneori să încerce o incursiune. E în ambele direcţii, ca să fie sigur că a făcut o alegere bună.

Procedând prin eliminare, trebuie să excludă din oficiu orice profesie care necesită o prea mare cheltuială de energie fizică, tendinţa lui spre oboseală limitându-i forţă musculară. în sens constructiv, câştigă dacă se angajează în direcţia profesiilor care pretind înţelegerea celuilalt, deoarece este născut ca să trăiască în contact cu lumea ori să se asimileze unui mediu profesional. Aceste consideraţii elementare, asociate cu altele mai personale, trebuie să-i călăuzească alegerea. Putem întocmi o listă simbolică de profesii care îi convin.

Profesia

Tendinţe: Asimilare, simt de asociere şi cooperare.

Funcţii: Uniune, comunicare, schimb.

Obiecte ale muncii: Lucrurile destinate să distreze, obiectele de agrement, piesele cu caracter artistic, lucrurile frumoase şi bune.

Acţiuni: Rafinare, armonizare, echilibrare, conciliere, măsurare, selecţionare.

Locuri: Locurile de distracţii, de amuzament, de destindere.

Soluţii:

A) Artist, estetician, croitor, creator de modele, vitrinier.

B) Vânzător (de obiecte de artă), florar, parfumier.

C) Reprezentant, anchetator al opiniei publice, relaţii cu publicul.

D) Avocat, om al legii.

Atitudini faţă de muncă

La muncă, tipul Balanţa nu e un "tăietor de lemne". "Ambreiază" cu o oarecare dificultate, dar efortul punerii în funcţiune este compensat de regularitatea ritmului care îi asigură un randament normal, deoarece are noţiunea timpului.

Deşi nu e genul de om care să realizeze lucruri măreţe, animat de un suflu creator antrenant, are în schimb darul de a se dărui acţiunii întreprinse servindu-i mai ales drept forţa de echilibru; este un asociat sau un colaborator ideal.

Conştiinţa sa profesională se exprimă prin grija de a asigura o anume asiduitate, o regularitate şi o constantă în participarea la lucru. Ea se observă şi în efortul pe care îl face ca să se acomodeze situaţiilor, şi realizează asta cu atât mai bine, cu cât îşi evaluează mai echitabil participarea, ferindu-se de supraestimare, ca şi de interiorizare.

În sânul grupului profesional, printre cei care activează şi cei care temperează mersul afacerilor, este un excelent factor de unitate. Dar nu are voinţa de a se impune; nu are forţă să-i antreneze pe ceilalţi în acţiune şi să domine jocul atunci când trebuie. Totuşi, firea sa binevoitoare îi permite să dea ordine cu multă supleţe. Ştie să prezinte, are o bună elocinţa, se arată disciplinat cu superiorii, echitabil cu egalii săi şi binevoitor cu subalternii.

Ca să aibă un randament mai bun, nu trebuie pus într-un post unde i se cere să întreprindă, să cucerească, să lupte, să-şi dispute locul... Nu e omul care să construiască, ci acela care face să se coacă situaţiile; rolul său natural nu este să pună primele pietre la temelia unei întreprinderi, ci să finiseze edificiul. Trebuie deci instalat într-un post unde elementarul e deja realizat; pe un asemenea eşichier poate face minuni, integrând, adaptând, ajustând, mlădiind, lustruind...

În faţa obstacolului se poticneşte; dificultatea îi influenţează moralul, iar dacă pare greu de depăşit, nativul abandonează. Nu are nici darul de a-şi arunca toate atuurile pe acelaşi taler şi nici nu-şi dă prea des osteneala de a face efortul necesar ca să câştige partida. Dă impresia că nu-şi poate mobiliza toate forţele în aceeaşi direcţie şi că nu se foloseşte decât de jumătate din ele; de unde un soi de diletantism. E de înţeles deci că îi vine greu să-şi facă o situaţie, să-şi cucerească un loc; dar o dată instalat, are un rol pe măsura lui.

Din lipsă de originalitate, reuşeşte pe calea venusiană: place, farmecă; prin caracterul său suplu, dispoziţia sa egală şi manierele agreabile îşi câştigă favoruri. Şi dacă uneori, ba chiar adesea, este tributar evenimentelor, fiind supus celorlalţi, ştie să păstreze distanţele şi practică o anume artă a degajării care îl duce la un oportunism avizat.

Reuşeşte în special într-o asociere sau o colaborare, iar căsătoria să are adesea o mare influenţă asupra carierei, datorită puternicei amprente conjugale, bună sau rea.

Finanţe

Tipul Balanţa nu face avere. Pentru aşa ceva e nevoie de o luptă acerbă: nu o acceptă şi acesta e punctul lui slab. Nici nu este în priză cu realitatea, ca oamenii de afaceri care scot bani din orice. Aparţine genului de oameni rafinaţi şi sensibili care acţionează cu delicateţe şi reflectează de două ori înainte de a folosi marile mijloace atunci când sunt obligaţi s-o facă, fiind îngrozitor de jenaţi că trebuie să-i bruscheze pe ceilalţi.

Când personalitatea acestui tip nu e încă formată, asistăm chiar la o refulare a valorilor "activului". Subiectul nu îndrăzneşte să câştige; se teme să-şi ceară drepturile, să pretindă preţul muncii prestate iar când plăteşte, acest timid este încrezător; nu se uită la chitanţa ce i se prezintă, nici la restul care i se dă, protestând atunci când socoteala nu e corectă.

Trebuie să precizăm că, în faţa vieţii, a ispitelor pământeşti, acest venusian nu e lacom: e un amator cu apetituri delicate. Iar când amprenta saturniană se face mai bine simţită, îl vedem renunţând mai mult sau mai puţin la posesiuni. Atunci îşi construieşte o existenţă în care valorile lui "a fi" au o netă prioritate asupra acelora ale lui "a avea": să trăiască o viaţă agreabilă şi armonioasă care îl face fericit, la marginea ispitelor materiale, iată care este, în cele din urmă, idealul său.:

Viaţa sa materială poartă pecetea zodiei, în sensul că ţine balanţa egală între câştiguri şi cheltuieli. Nu este sclavul banilor şi ştie cu uşurinţă să-şi dozeze cheltuielile în funcţie de venituri; bogat sau sărac, bugetul lui e întotdeauna echilibrat. în plus, acceptă uşor să împartă cu ceilalţi ceea ce are, iar relaţiile sale în sfera materială se desfăşoară fără probleme.

Se înţelege deci că poate trăi confortabil, fără a fi stresat de nevoi elementare; grijile băneşti alunecă peste el: nu este axat pe cantitatea, ci pe calitatea lucrurilor. Nu suferă de non-posesiune, fiindcă respiră pe deasupra lumii pământene, iar centrul vieţii sale se află în altă parte: în domeniul spiritual.

Fecioară-profesia

  

Simţul perfecţiunii

Orientare

Când vine momentul alegerii unei profesii, adolescentul din Fecioara îşi demonstrează în general caracterul chibzuit care-l împinge să raţioneze asupra posibilităţilor sale de realizare, ceea ce îl duce adesea spre o orientare profesională judicioasă. Nu se dă în lături de la efortul pe care i-l pretinde pregătirea sa (studii, ucenicie), fiindcă de timpuriu ia viaţa în serios şi-i place munca. Tot foarte de timpuriu are grijă să se cizeleze, să se perfecţioneze; or, cunoaşterea tainelor meseriei nu este oare ocazia nesperată de a dobândi acea perfecţiune la care aspiră?

Mijloacele de care dispune sunt de două feluri. În plan practic, prezintă o aptitudine la manipulare care îi conferă o coordonare precisă a reflexelor. Are aşadar la îndemână, este cazul s-o spunem, tot ce-i trebuie ca să execute o muncă, chiar, şi mai ales dacă, e delicată, minuţioasă, complexă. Poate deci să fie un excelent meşteşugar, un muncitor calificat sau un tehnician. În plan teoretic, are inteligenţă execuţiei, ceea ce poate face din el un spirit inventiv. Manifestă deci calităţi de cadru de conducere, de inginer, de cercetător sau de organizator. Se întâmplă des ca cele două aptitudini să se îmbine şi să facă din el un muncitor complet; dar, în general, vedem cum una predomină, în detrimentul celeilalte.

Iată o listă teoretică a profesiilor care se află în analogie cu zodia Fecioarei.

 
Profesii

- Tendinţa: A reţine, a controla, a disciplină, a stăpâni.
- Funcţii: A percepe, a analiza, a descompune-compune.
- Obiecte ale muncii: sănătatea, animalele, obiectele mărunte,   produsele industriale.
- Acţiuni: A acumula, a analiza, a clasa, a colecţiona, a număra,a conserva, a controla, a manipula, a măsura, a reglementa, a verifica.
- Locuri: Ateliere, birouri, câmpuri, depozite, laboratoare, magazine, spitale, uzine.

Soluţii:

A) Medic, farmacist, veterinar, infirmier său şofer de ambulanţă, moaşă, masor kineziterapeut, culegător de plante medicinale, manichiuristă, dietetician.

B) Industria de precizie: ceasornicar, fabricant de lunete, optician, ajustor.

C) Inginer, chimist, statistician, arhivar, laborantă, contabil, desenator tehnic.

D) Meşteşugar, ceramist, agricultor, vopsitor, spălătoreasă, comerciant.

E) Secretar tehnic, dactilograf, stenograf, telefonist.

F) Servitor, îngrijitor, slujbaş la stat.

Atitudini faţă de muncă

Mai este oare nevoie să precizăm că zodia Fecioarei produce prin excelenţă "muncitorul", adică omul care îşi iubeşte meseria şi face din acest interes pivotul întregii sale vieţi? Zodia este legată de pregătirea calificată care e meseria. Se înţelege pe deplin sensul profund al termenului când poetul vorbeşte de "distrugerea rutinei meseriei" pentru regăsirea unei spontaneităţi pierdute şi eliberarea de o pregătire care creează un limbaj, un cadru, o corporaţie profesională. Dar, pentru a putea "distruge rutina meseriei", trebuie în prealabil ca ea să fie stăpânită, ceea ce este realizabil în practica zilnică, prin efort şi disciplină. Această stăpânire se află tocmai în corespondenţă cu stadiul psihologic al Fecioarei, iar fii ei sunt, în branşa lor, cei mai demni şi deosebiţi reprezentanţi ai meseriei, fie că este vorba de meşteşugar sau de savant, de muncitor sau de poet. Toţi au competenţa profesionistului desăvârşit.

Ei pot fi consideraţi albinele lucrătoare ale societăţii. Formează lumea vastă a lucrătorilor conştiincioşi, cinstiţi şi dezinteresaţi, care îşi aduc modesta lor contribuţie la bunul mers al acţiunii colective; aceşti muncitori scrupuloşi care acceptă munci ingrate, fastidioase, dar necesare, sarcini mărunte, dar importante, care iau asupra lor corvezi, responsabilităţi şi care au pârghiile de control graţie cărora viaţa îşi urmează Cursul normal, în bună ordine. Oricare le-ar fi eşalonul, toţi sunt utili, fiecare la locul lui: fără ei, n-ar mai fi nimic iar societatea noastră ar fi de nelocuit.

Dacă îl considerăm izolat, muncitorul din zodia Fecioarei operează cu inteligenţă, cu bun simţ, cu metodă şi hărnicie. Îi place lucrul bine făcut, treaba isprăvită. Nimeni, mai bine ca el nu este capabil de penibilă "munca de finisat" care perfecţionează lucrarea ce se vrea impecabilă. Conştiinţa lui profesională nu are egal.

Preferă să lucreze izolat, dar posedă un suficient simţ al organizării raţionale a muncii ca să dea un bun randament în echipă. Îi place să se documenteze ca să se perfecţioneze şi să-şi cunoască munca desăvârşit.

Cu superiorii întreţine relaţii corecte; uneori chiar respectă prea scrupulos directiva venită de sus ca un consemn. Cu subordonaţii este înclinat spre severitate, exigenţa: ar vrea ca şi ei să aibă, ca el, "bosa muncii".

Din păcate, cade prea des victima sentimentelor sale de inferioritate care îi îngrădesc ambiţiile. Dezavantajul lui este că nu iese destul în faţă şi că aşteaptă să fie scos din condiţia sa după ce i s-a recunoscut competenţa. Astfel, situaţia sa este adesea inferioară valorii reale. Adesea singurele lucruri pe care le cere sunt să fie apreciat la slujbă, să i se recunoască meritele.

Această moderaţie rezonabilă se dovedeşte a fi deseori, date fiind capacităţile sale, un comportament nesăbuit, căci este limitativ. Astfel îşi trasează singur o viaţă foarte ordonată, care îl conduce pe o linie colaterală, la marginea vieţii adevărate. Se lasă stăpânit de împrejurări, de hazard, de nevoile materiale care dispun de el; îl vedem înhămându-se în corvezile vieţii zilnice, retrăgându-se într-o anume mediocritate, vegetând: este un strâmtorat.

Am fost silit toată viaţa să am ocupaţii pentru care nu eram potrivit şi să le las de o parte pe cele spre care eram chemat de gusturile mele, de talentul meu şi de o oarecare speranţă de succes. (Diderot.)

Fecioara trebuie să fie încadrată de zodii sau de planete de afirmare care să-i exploateze valoarea. Atunci, dar numai fiindcă nativul e împins de altceva, zodia aceasta bate toate recordurile puterii de realizare. Totuşi, fără acest atu exterior, nativul îşi execută în continuare partitura modestă, socotind că nu se poate obţine nici un bun fără trudă şi că marile evenimente au la origine cauze mici. Numai că se cantonează la acestea din urmă, în lipsa fermentului interior care fecundează şi transcende acţiunea făcând-o să salte şi să ricoşeze în interacţiunea omului cu lumea: în asta constă ariditatea, sterilitatea semnului lui zodiacal. Astfel încât este adesea redus la a nu spera decât la nivelul Casei a Vl-a, condamnându-se la reuşita "măruntă". Se satisface prea uşor cu o medalie a muncii în urma unui premiu de artizanat, cu situaţia de laureat al concursurilor profesionale, cu un brevet pentru mici invenţii practice... în timp ce ar fi putut să facă lucruri mari. Dar e fericit şi aşa.

Finanţe

Se cunoaşte deja, în linii mari, atitudinea reflexă a Fecioarei faţă de bani. Tipul clasic este econom şi prevăzător. Salariat, de îndată ce şi-a luat salariul, pune de o parte pentru facturile şi plăţile regulate, ca să nu fie luat prin surprindere şi să nu mai aibă bani la sfârşitul lunii. Îşi organizează existenţa într-un mod raţional şi practic, profitând de orice. Nevoia de siguranţă îl îndeamnă să cotizeze la case de ajutor reciproc şi de asigurări că să poată face faţă la tot şi să-şi asigure un sfârşit de viaţă confortabil. Este înclinat să tezaurizeze fiindcă acceptă fără prea multe dificultăţi un regim sever în vederea unui obiectiv care îl tentează: cumpărarea unui automobil, a unui petec de pământ, a unei case... încet, evoluează şi-şi creează un trai confortabil cu preţul economiilor şi al unei organizări înţelepte.

            "Norocul"? Cum să creadă în el, de vreme ce Fortuna e legată la ochi iar cei mai merituoşi sunt cel mai prost recompensaţi? Jocurile de noroc? O aventură care nu-l tentează. Loteria? E prea sceptic că să-şi închipuie că numărul său va ieşi câştigător. O afacere rentabilă? Prea realist ca să cadă în cursă. Dar şi prea scrupulos şi timorat ca să-şi deschidă un cont generos asupra vieţii, astfel ca aceasta să răspundă printr-un schimb bine plătit, cu preţul necunoscutului, al surprizei.

Tipul ambivalent este un alternant. Cuprins periodic de pasiunea de a aduna, nevoia lui basculează automat în favoarea unui fel de furii a cheltuielii în care consumă tot ce a reuşit să pună de o parte. Instabilitatea aceasta se traduce printr-o curbă a averii "zigzagata". În schimb, nu este o persoană care să câştige puţin, iar norocul îi surâde în măsura în care e mai avizat şi mai îndrăzneţ. Căii de mijloc a celui rezonabil, el îi preferă "tot sau nimic" atunci când şi-a aruncat bine undiţele.