DA, DAR TU…

Am auzit de atatea ori aceste cuvinte, incat se intampla sa uit de toata compasiunea si sa ma plictisesc ingrozitor de povestea ta repetitiva, oricine ai fi.

Iti revendici, cu mandrie, statutul de victima, comparandu-te cu mine, fara sa ma cunosti pentru ca esti inecat/a in conditionari paguboase care-ti hranesc puterea (controlul). Imi spui ca am noroc sa fac ce vreau, cand vreau, ca am parte de parteneri devotati, ca viata mea este minunat luminata de sansa, iar a ta umbrita de ghinion.

 Nu-ti trece o clipa prin minte ca sansa, pentru oricare dintre noi, se numeste ALEGERE, ca oamenii si circumstantele exterioare oglindesc, continuu, structura noastra interioara, ca pana nu te vezi in toata “splendoarea” ta si nu-ti doresti sa devii decat ceea ce acum esti, vei exclama cu naduf: “Da, dar tu!”, in timp ce astepti miracole exterioare, salvatori neinfricati si palate de clestar, in timp ce refuzi sa-ti slabesti stransoarea desertaciunilor si a neacceptarii de sine. Ascunde-le bine si vezi, priveste-le din ce in ce mai rar: aproape de tine-s oglinzi!!!

Poate n-ai ales intamplator sa-mi vorbesti, tocmai mie. Poate iti dai seama, macar, ca ai nevoie de un “oftalmolog”; cel mai bun: DE TINE!, in timp ce eu imi iau ragazul sa “salvez” tot mai putini ghinionisti.

Fii propriul tau demers de vindecare

"Cancerul nu e o boală - este o reacţie disperată a organismului"

Aşa m-am vindecat...

Profesor de sport, antrenor de fitness şi culturism, Adrian Radu a văzut moartea cu ochii. A fost lovit de cumplita boală a secolului şi, întrucât medicina nu mai putea să-l ajute, a pornit de unul singur un război total împotriva cancerului. O luptă care a durat câţiva ani şi s-a încheiat cu o victorie binemeritată. L-am rugat să rememorize cutremurătoarea lui experienţă, în ideea că ea le-ar putea fi folositoare şi altor oameni, aflaţi într-o situaţie similară.

Semnele bolii

- Când a început coşmarul dvs.?

- În 1997. Antrenam şi practicam personal culturismul, atinsesem o greutate corporală de 82 de kilograme, eram numai muşchi, fără pic de grăsime, când, dintr-o dată, am început să slăbesc accelerat. În condiţiile în care mâncam foarte mult, excesiv chiar, am pierdut
şapte kilograme într-o lună şi jumătate. Am apelat la soţia unui prieten, doctoriţă la Spitalul Universitar. Cu toate că eram fumător, radiografia pulmonară a fost în ordine, în schimb, din analizele de sânge se vedea clar că există ceva de natură infecţioasă.
Dar ce anume? Până la urmă, m-am stabilizat cumva pe la 75 de kilograme. În 1999, aveam scaune cu sânge şi dureri abdominale, însă le-am pus pe seama hemoroizilor. Foarte mulţi din cei ce practică culturismul sunt ameninţaţi de hemoroizi, din cauza durităţii efortului fizic, a ridicării greutăţilor şi a regimului alimentar hiperproteic, sărac în fibre - iar eu nu reprezentam o excepţie. Venea la sală şi un student în anul patru la Medicină, un tânăr deosebit de studios. I-a atras atenţia faptul că aveam un aspect ciudat, o paloare stranie, tegumentele aproape albe şi m-a întrebat ce se întâmplă cu mine.

După ceea ce i-am relatat, mi-a spus: "Nu vreau să te sperii, dar aşa cum îmi descrii tu scaunul, ar putea fi tumori pe colon. E mai bine să verifici". Am optat deocamdată pentru o metodă de investigaţie neinvazivă: RMN. Astfel am aflat că ansele intestinale nu arătau
deloc bine şi că unul dintre ganglionii din abdomen, care în mod normal ar fi trebuit să măsoare 3-4 milimetri, avea mărimea unei portocale. Asta indica fără dubiu o infecţie majoră. Părerea medicului, citez: "Trebuie să te desfacă cineva". Cum perspectiva de a fi demontat ca o maşinărie nu mi-a surâs, am început să caut tratamente complementare pentru infecţiile intestinale, am luat probiotice şi prebiotice, vitamine - în special B-uri - şi am băut ceaiuri de plante. Durerile abdominale au cedat, însă pierdeam din ce în ce mai mult în greutate. În trei luni, coborâsem la 62 de kilograme. Am discutat cu o doctoriţă, care mi-a propus un tranzit cu bariu. Colonul meu era plin de excrescenţe, unele din ele foarte mari. Evident, de acolo proveneau sângerările.

Verdictul: "Nu ştiu ce este, dar nu e în regulă". Era limpede că nu mai puteam evita colonoscopia şi m-am adresat unei autorităţi în materie: profesorului Oproiu. El mi-a găsit intestinul gros încărcat de polipi, pe segmentul transversal aveam unul enorm, de peste zece centimetri, care obtura colonul aproape complet, lăsând doar un spaţiu liber de un milimetru şi jumătate. Timp de două săptămâni, am aşteptat cu inima la gură rezultatul biopsiei, de altfel previzibil: ţesut normal, ţesut malign şi celule nediferenţiate. Într-un cuvânt, cancer.

Am avut o discuţie decisivă cu profesorul Oproiu. Chimioterapia şi razele nu intrau în discuţie, în cazul meu. Urma să mi se scoată intestinul gros şi o porţiune din cel subţire. Am vrut să ştiu când mi se va face colonoplastia, la care el m-a privit lung şi mi-a spus că n-aveau din ce să-mi reconstruiască intestinul. Adică, trebuia să mă chinui cu un anus contra naturii, până la sfârşitul zilelor mele. Mi s-a părut inacceptabil.

Ce e cancerul

Mă topeam pe picioare. În decembrie, nu mai cântăream decât 53-54 de kilograme, şi chiar mersul prin casă devenise un efort prea mare pentru mine. Revelionul l-am făcut în pat, mama venise să mă ajute şi mă hrănea cu lingura, ca pe un copil. Îmi adusese nişte ceaiuri şi o tinctură de spânz, de la un fitoterapeut din Galaţi. Le-am luat şi, după două-trei săptămâni, am mai prins ceva putere. Când m-am simţit din nou în stare să ies din casă, m-am gândit că era timpul să mă informez, să văd şi eu ce Dumnezeu e cancerul ăsta şi ce se poate face cu el. Tot căutând pe internet, am ajuns din aproape în aproape, la Otto Warburg, un biochimist german, laureat al Premiului Nobel. El a definit, în 1931, celula canceroasă prin câteva caracteristici: nu respiră oxigen, ci îşi produce energia prin procese fermentative; trăieşte în mediu acid; într-un mediu alcalin se distruge. În continuare, am citit o mulţime de studii la zi despre cancerul de colon, adunând mereu alte şi alte informaţii. Aşa am aflat că, la pacienţii respectivi, s-a constatat o lipsă de calciu în ţesutul colonului, iar cel mai bun calciu este cel de origine marină şi vegetală. Că la populaţii precum coreenii, care au fost dintotdeauna mari mâncători de varză, dar care nu consumă carne de mamifere şi nici lactate, cancerele intestinale sunt ca şi
inexistente. Că varza, ceapa şi usturoiul conţin substanţe care inhibă proliferarea celulelor maligne. Că acelaşi efect îl are metilsulfonilmetanul (MSM), prezent în legumele crucifere. Că
mucoasele - cu deosebire cele intestinale - nu se pot reface fără glutamină, un aminoacid indispensabil muşchilor.

Mobilizarea

Astfel înarmat cu o sumedenie de cunoştinţe noi, m-am grăbit să le pun în practică. Am scos definitiv din alimentaţie lactatele şi carnea roşie, am trecut pe peşte oceanic şi mi-am procurat alge din nişte culturi experimentale. Am băut în fiecare zi suc de varză, mi-am stors şi două cepe mari, iar usturoiul îl pisam şi îl mâncam cu peşte oceanic. Mi-am administrat MSM în doză triplă faţă de cea indicată pe cutie şi mi-am întărit sistemul imunitar cu colostru. Am luat glutamină, am încercat yucca - vă amintiţi că a fost o asemenea modă - şi tot ce pot spune este că nu mi-a făcut nici rău, dar nici bine.

Nu ştiam aproape nimic despre Coenzima Q10. Acum ştiu că ea are o însemnătate vitală pentru mitocondrii (micile uzine energetice din interiorul celulelor) şi, fiindcă producţia proprie a organismului scade abrupt, începând de la 30 de ani, la femei, şi 35 de ani, la bărbaţi, trebuie suplimentată zilnic, pe cale orală. Necesarul luat în considerare la data aceea era de 15-30 de miligrame pe zi, respective 200-300 de miligrame în cancer. Eu m-am decis imediat pentru 300 de miligrame. Zis şi făcut. După o vreme, însă, am început să am o senzaţie ciudată. Îmi pulsa ficatul, ca şi cum un pitic s-ar fi strecurat acolo şi ar fi lucrat de zor, bătând cu un ciocan. M-am sfătuit cu o prietenă farmacistă. Ea mi-a explicat că se produce o dezintoxicare bruscă, din care cauză s-ar putea să am şi dureri de cap. Chiar aşa a şi fost. Bun, mi-am spus, dacă am multe toxine acumulate în ficat, trebuie să le dau afară. Cum fac să-mi curăţ ficatul? Discutând întâmplător cu fosta soţie a unui boxer, ea mi-a vorbit despre metoda clasică, aceea cu ulei de măsline, zeamă de lămâie şi sare amară. Boxerii din America Latină şi din fostul bloc sovietic o foloseau în mod obişnuit, pentru a-şi goli complet colecistul, înainte de meci, ca să fie mai puţin sensibili la lovituri. Doamna a mai precizat că procedura trebuie aplicată de două ori, la interval de două săptămâni. Aşa am făcut - şi m-am îngrozit de ce a ieşit din mine. Totuşi, asta a fost nimica toată faţă de ceea ce avea să mi se întâmple mai târziu.

MUMIO, răşina neagră din Podişul Pamir


În 2002 a venit la facultatea noastră un cetăţean din Republica Moldova, care voia să ne vândă nişte pastile dintr-o răşină neagră, recoltată din Podişul Pamir, încercând să ne convingă că ar fi extraordinară pentru sportivi: Mumio. Fiindcă eu mă ocupam atunci de lotul de fitness al ANEFS, profesorul l-a trimis la mine. În primul rând, i-am cerut o documentaţie. Mi-a adus o carte în limba rusă, semnată de un academician pe nume Norbekovici, din Kârgâzstan. După ce mi-a tradus-o cineva şi am putut s-o citesc, am văzut acolo rezultatele unor studii care dovedeau că smoala aceea cu miros ciudat are efecte benefice într-o multitudine de afecţiuni, de la alergii, ulcer, diabet şi hemoroizi, până la reumatism, osteoporoză, leucemie, diverse tipuri de cancer şi altele. S-ar fi zis că e un adevărat panaceu. M-am gândit însă că nu puteam să dau altora un produs pe care nu l-am testat mai întâi eu însumi. Prin urmare, am luat prima pastilă într-o joi seara şi încă una a doua zi dimineaţa. Vineri, pe la ora 18, eram la sală, la IDM, şi mi se făcuse aşa de somn, încât abia puteam ţine ochii deschişi. Trebuie să vă spun că, din pricina stresului cumplit din ultimii ani, a tensiunii psihice generate de gândul că viaţa mea se poate sfârşi în orice clipă, ajunsesem să sufăr de insomnie cronică, abia dormeam două-trei ore pe noapte. Dar în seara aceea am simţit că leşin, dacă nu mă duc imediat la culcare. Acasă m-am aşezat "puţin" la televizor - şi dus am fost. Când m-am deşteptat, era dimineaţă. M-am uitat la ceas: zece şi ceva. Întârziasem. Am făcut un duş, am băut repede o afea şi am pornit al-vârtej către IDM. Acolo, clubul gol. Îl întreb e recepţioner ce se întâmplă. El dă din umeri şi răspunde: "Nimic,domnu' Adi, aşa e de obicei duminica". Vă daţi seama, dormisem neîntrerupt o noapte, o zi şi încă o noapte. Din momentul acela, mis-a reglat somnul. Pentru că, fără voia mea, întrerupsesem cura, am hotărât să recuperez, adică să iau de acum înainte câte două pastile de răşină dimineaţa şi două seara. În noaptea de luni spre marţi, după ora două, m-am trezit cu nişte dureri înfiorătoare în abdomen, de parcă mi-ar fi răsucit cineva un cuţit pe dinăuntru. M-am gândit: "Mă duc mâine la doctor - şi ce-i spun? Că am înghiţit ceva negru şi urât, care îmi arde maţele?". Mi-am făcut un ceai de cimbru şi mi s-au mai potolit durerile, puteam să aştept dimineaţa fără să urlu. Pe la şase, m-am pregătit să merg la spital, am mai băut un ceai şi m-am dus la toaletă. Surpriza a fost că, în locul unui scaun obişnuit, am eliminat o masă de mucozităţi şi mai multe bucăţi de carne, care aveau forma unor burice de deget. Le-am luat, le-am pus în două borcane, am turnat spirt peste ele şi m-am decis să am răbdare, să văd ce se mai întâmplă. Seara am avut un scaun asemănător: iarăşi mucilagii, iarăşi bucăţi de carne. În ziua următoare, m-am prezentat cu unul din borcane la histopatologie, cunoşteam drumul, că doar mai fusesem acolo. Mi-au confirmat că erau fragmente din polipii mei.

Vreme de două luni, am eliminat mereu în scaun bucăţi de carne, care între timp îşi schimbaseră dimensiunile, erau mai mari, însă foarte subţiri. Totodată, aveam o senzaţie extraordinară de uşurare, scăpasem de durerea surdă şi permanentă din intestin. Când am observat că nu mai iese nimic, mi-am zis că e momentul să atac "inamicul" pe terenul lui. Unde erau tumorile? În colon. Prin urmare, încă vreo lună şi ceva am făcut clisme, seară de seară, cu 5 grame de Mumio dizolvate într-un litru de apă călduţă. Nu mai eliminam nimic.

În 2004, am vrut să repet colonoscopia - de astă dată cu cineva care nu mă văzuse înainte. Am primit două refuzuri, unul după altul. Cei ce se uitau în dosarul meu medical evitau să intre pe un intestin cu asemenea probleme. Atunci am azvârlit, pur şi simplu, toate analizele şi, făcând asta, am avut sentimentul că arunc la gunoi şi boala. Pe urmă, m-am dus altundeva şi am pretins că solicit un examen de rutină. Au constatat doar un aspect de colon iritabil, cu câteva mucozităţi. Trei ani mai târziu, deci în 2007, am avut posibilitatea să merg la o clinică ultraperformantă din Germania. La insistenţele mele, mi-au garantat că aparatura lor poate depista orice formaţiune, începând cu mărimea de un milimetru şi jumătate. Şi mi-au dat asigurări că n-au găsit nimic. Intestinul era perfect curat.

Identificarea toxinelor şi stoparea lor

- Aşa s-a încheiat un parcurs de zece ani. Privind în urmă la teribila dvs. experienţă de viaţă, aţi tras nişte concluzii care ar putea fi de folos şi altora?

- Când ţi se spune că ai cancer, prima reacţie e negarea. Speri într-o confuzie, într-o eroare medicală. Urmează apoi faza revoltei. Te întrebi: "De ce eu?". Pentru ca întrebarea să fie utilă, trebuie să-I schimbi sensul: "Ce greşeli am comis eu, care m-au adus unde sunt acum?". Cancerul nu e o boală, astăzi sunt ferm convins de asta. Este o reacţie disperată a organismului, care caută o cale de a rezista la toxinele introduse de noi, voluntar sau involuntar.

- Aşadar, care ar fi măsurile urgente de luat?

- În primul rând, identificarea toxinelor şi stoparea intrării lor în organism. Poate fi vorba de vapori toxici, de exemplu mercur, etilenă, benzen sau de o simplă poluare a mediului, de calitatea necorespunzătoare a apei, dar şi de o hidratare insuficientă, care, la rândul ei, are efecte distructive. Noi avem nevoie zilnic de 35 mililitri pe kilogram-corp, cea mai bună din punct de vedere
fiziologic fiind apa la temperatura camerei, sorbită cu înghiţituri mici. Iar dimineaţa, îndată după trezire, se recomandă jumătate de litru de apă alcalină, băută nu pentru hidratare, ci dată pe gât dintr-o dată, tocmai ca să se ducă să spele toate toxinele acumulate peste noapte. Apoi, bineînţeles, sunt de evitat substanţele nocive pe care le ingerăm odată cu hrana. Conservanţii acţionează la fel ca antibioticele, omoară tot ce e viu şi vor face acelaşi lucru în corpul nostru.

După zahăr, cel mai toxic aliment este laptele, deoarece componenta sa proteică de bază, anume cazeinatul de calciu, nu poate fi procesată de organismul uman, care nu dispune de enzimele necesare. Lactatele ar trebui excluse total din alimentaţie. Pare o afirmaţie hazardată, însă ne vom convinge de adevărul ei, dacă aruncăm o privire pe statistici. În Europa, cele mai mari consumatoare de lactate sunt ţările nordice. Unde credeţi că se înregistrează numărul maxim de cancere de colon? Evident, tot acolo. După ce am stopat toxinele, trebuie să eliberăm căile de evacuare a lor, curăţind principalele organe şi sisteme participante la procesele de excreţie: ficatul şi colecistul, rinichii, pielea. Curăţirea nu se face concomitent, ci pe rând, într-o anumită ordine, în funcţie de priorităţile stabilite de un terapeut. Important este şi drenajul limfatic, realizat prin masaj, fiindcă limfa transportă toxinele, ca şi celulele canceroase. După aceea, trecem la alcalinizarea organismului pentru că, aşa cum ştim deja, celula malignă supravieţuieşte numai într-un mediu acid. Reducem la minimum alimentele acidifiante, în special carnea, şi luăm Mumio, Coenzima Q10; şi legumele verzi, care conţin clorofilă, ajută la oxigenarea celulară. Când am făcut toate acestea, celulele canceroase încep să moară şi să se elimine, strat după strat.

O schiţă de meniu sănătos


- Ne-aţi descris ce se petrece în planul fizic. Vorbiţi-ne puţin şi despre modul cum intervine psihicul în mecanismele însănătoşirii.

- Prima condiţie a vindecării este ca bolnavul să şi-o dorească într-adevăr. S-ar zice că oricine vrea să fie sănătos, dar nu-i aşa. Să luăm exemplul unui om care trăieşte într-o atmosferă tensionată acasă. Are parte zilnic de reproşuri, certuri, insulte. Dar când se îmbolnăveşte, toată familia se adună în jurul lui, ca să-l îngrijească. Poate chiar fără să conştientizeze, el va refuza să renunţe la starea de boală, pentru că numai datorită ei i se oferă atenţie şi afecţiune. A doua condiţie este să descifrezi mesajul bolii - fiindcă ea vine să te înveţe ceva. În cazul meu, pe lângă alimentaţia greşită, sportul de mare performanţă, făcut aiurea, producea acidoză. De ce să muncească cineva, ca să ajungă la o greutate de 130 de kilograme, că doar nu-i foloseşte la nimic? Asta e numai trufie. Prin urmare, modestia a fost lecţia mea şi trebuia să mi-o însuşesc. Iar în final, după ce ai înţeles lecţia şi ai tras concluziile, trebuie să te desparţi de boală, aşa cum am făcut eu, atunci când am aruncat documentele medicale. Alegi să-i întorci spatele, o laşi în urmă definitiv şi porneşti cu toată fiinţa spre viitor.

- În încheiere, v-aş ruga să ne daţi câteva sfaturi de nutriţie. Pe scurt: cum ar trebui să arate meniul nostru zilnic?

- Ar trebui să răspundă nevoilor reale ale organismului - ceea ce în prezent nu se prea întâmplă. Dimineaţa, noi avem enzime specifice pentru grăsimi, organismul produce lipază, prin urmare trebuie să mâncăm oleaginoase. Puneţi de seara în apă două linguri de seminţe de susan, două de in (bărbaţii vor înlocui inul cu dovleacul) şi până la şase nuci. Dimineaţa, daţi-le prin blender împreună cu o banană, un măr curăţat de coajă, un kiwi, eventual nişte bucăţi de ananas şi papaya. Dacă adăugaţi la acest amestec două linguri de miere (preferabil de mană), o linguriţă rasă de scorţişoară şi radeţi deasupra două pătrăţele de ciocolată amăruie, aţi obţinut un mic dejun princiar. La prânz, avem alte enzime - protează - deci e nevoie de proteine. Vegetarienii se vor orienta singuri, pentru ceilalţi repet avertismentul legat de lactate: renunţaţi la ele. În schimb, oul conţine tot ce este necesar construirii unui viitor organism. Creatorul n-a pus nimic toxic acolo. Nu exageraţi cu carnea, iar între puiul de crescătorie, îndopat cu hormoni, şi porc, v-aş îndemna să alegeţi varianta a doua: o bucată de muşchi, nu mai mare de 110-115 grame - şi nu cu cartofi prăjiţi, ci cu o salată. Între masa de prânz şi cea de seară, neapărat beţi 100 ml de zeamă de varză sau borş. Seara, putem procesa carbohidraţii din legume. Câteva precizări şi aici: ţelina şi albitura sunt bune, dar nu mai des decât o dată pe săptămână (conţin nitrozamină, care în corpul nostru se transformă în nitriţi, apoi în nitraţi). Zilnic să nu vă lipsească o ceapă mică, doi căţei de usturoi şi 150 g de crucifere, adică varză, conopidă sau broccoli. Iar cardiacii să aibă grijă să mănânce mereu ridichi, inclusiv în sezonul rece. În ziua de azi, din pricina chimizării, aproape că nu mai există enzime în sol. De aceea, eu recomand răşina Mumio, care conţine peste 60 de enzime, un procent substanţial (minimum 15%) revenind acidului fulvic, numit de unii autori "enzima-miracol", şi mai recomand Redigest - două comprimate la prânz şi două la cină - însă nu pentru digestie, ci pentru curăţarea rinichilor. O colegă a fratelui meu avea o piatră de 6 cm la rinichi şi trebuia operată, aşa că am pus-o în legătură cu un urolog foarte bun, care vine la noi, la club. Printr-un concurs de împrejurări, operaţia s-a amânat cu o lună, timp în care medicul a sfătuit-o să-şi regleze tranzitul intestinal. Ea a luat o doză mare de Redigest şi, când i s-a repetat ecografia pentru localizarea exactă a pietrei, s-a văzut că nu mai rămăsese din ea decât un sfert. De atunci, urologul nostru îşi tratează toţi pacienţii cu Redigest şi îi operează numai pe cei la care nu dă rezultate cura.

- S-ar spune că întâmplarea v-a dat o mână de ajutor.

- Într-adevăr. De multe ori mi s-au oferit, parcă în dar, soluţii pe care nu le căutasem. De aceea şi eu mă simt dator să le transmit mai departe. Ca să-i ajut pe alţii să nu sufere.

Influența gândurilor asupra corpului fizic

Un documentar de Robert Ionescu, care explica intr-un limbaj accesibil tuturor, mecanismul fiziologic, prin care modificarile din corpul nostru (disconmfort, boala, crestere sau stagnare), se datoreaza perceptiilor despre mediu si modalitatilor noastre de a interactiona cu el 

Vărsător - Simbolistică

"Spre imperiul ceressc"

    În fiecare an când, în timpul perioadei cuprinse între 20 ianuarie şi 18 februarie, Soarele străbate cel de-al unsprezecelea semn zodiacal, Vărsătorul, trecem în faza a doua a iernii, prima fiind asociată cu zodia Capricornului, iar ultima, cu cea a Peştilor.

    Puţin contează dacă a priori constelaţia Aquarius nu evocă nimic şi nici nu coincide cu zodia. Pentru noi, Vărsătorul rămâne porţiunea zodiacală cuprinsă între 300° şi 330° longitudine, care se situează la distanţă egală de solstiţiul de iarnă şi de echinocţiul de primăvară, la distanţă egală de 0° din Capricorn când Soarele îşi atinge declinaţia sudică maximă, şi 0° din Berbec când întâlneşte ecuatorul ceresc.

    Aceasta înseamnă că, în emisfera noastră, suntem în toiul iernii. În ciclul anual al naturii, Saturn îşi desăvârşeşte opera; în sânul unui pământ îngheţat şi despuiat, unde orice urmă de viaţa s-a stins, se infiltrează zăpezile şi ploile de iarnă. Întregul proces vital se elaborează în taina unui chimism intern; îngropată în zodia Capricornului, sămânţa asimilează elementele nutritive care o pregătesc pentru o viaţă nouă. Ceea ce, în semnul zodiacal precedent, nu era decât un început, devine aici un angajament; sămânţa nu mai este ceva "în sine"; ea e integrată în mediul ei pământesc.

    S-a ales, spre a reprezenta această zodie, figura nobilă a unui înţelept ori a unui bărbat matur care poartă, sub braţe sau pe umeri, una ori două amfore; aceste urne sunt înclinate şi revărsă şuvoiul de apă care le umple (Aquarius = purtătorul de apă). Este momentul să amintim că zodiacul e împărţit în semne de animale (Berbecul, Taurul), în semne de obiecte (Balanţa) şi în semne umane. Dintre acestea din urmă, Vărsătorul simbolizează condiţia umană ajunsă la un anume grad de evoluţie; în timp ce Gemenii reprezintă nişte adolescenţi, iar Fecioară o tânără fată, cel de-al unsprezecelea semn figurează, sub trăsăturile înţeleptului său ale bătrânului, omul înzestrat cu experienţa de viaţă şi o anume perfecţiune.

    Simbolul semnului reproduce de două ori hieroglifă egipteană a apei; este vorba de două linii sinuoase care au forma unei unde şi urmează paralel o pantă de 45°. În felul acesta se pune accentul pe caracterul imaterial şi oarecum fluid al semnului. Într-adevăr, apa Vărsătorului, pe care o răspândeşte amfora, se scurge într-o manieră foarte aeriană şi eterata; caracterul fluid al aerului este asociat cu natura dizolvantă şi mobilă a apei. Apa aceasta este destinată mai mult să stingă setea sufletului decât a trupului (se spune că înţeleptul din Vărsător varsă cunoştinţele sale noilor generaţii); ea poate să fie asimilată şi cu sunetul, cu apele văzduhului răspândite de unde, ca şi cu fluidul oceanului aerian primordial în care ne scăldăm.

    Bănuim că nu este uşor să pătrunzi firea atât de imaterială a acestui semn! Îi vom desprinde mai lesne semnificaţia profundă situându-l în întregul context zodiacal.

    Mai întâi, Vărsătorul aparţine esenţei elementare a Aerului, în pofida rezonanţei sale acvatice. În triplicitatea zodiacală a acestui element, îşi ocupă locul, în calitate de semn de Aer-Fix, între Aerul-Cardinal al Balanţei şi Aerul-Mutabil al Gemenilor. Este vorba de cei trei termeni succesivi ai aceleiaşi stări în devenire. Dacă ţinem seama că mediul aerian înainte de orice un mediu de schimburi, de legături şi de relaţii, ne vine uşor să procedăm la o diferenţiere. În Gemeni avem în mod esenţial legătura spiritului, personificată de pildă, de camaraderia şcolară sau de fraternitatea profesională. Deja Balanţa ne introdusese în legătură de inimă, al cărei mod de exprimare cel mai reprezentativ îl formează relaţia cuplului. În ceea ce-l priveşte pe Vărsător, acesta specifică mai curând legătura de suflet aşa cum o poate dezvălui lumea "afinităţilor elective" care ajung până la urmă la fraternitatea universală. În timp ce primul semn zodiacal statorniceşte un soi de "cineva" nediferenţiat, iar în cel de-al doilea se stabileşte raportul dialectizat al lui "tu şi eu", al treilea semn ne duce direct la colectivul "noi": el deschide marile căi de comunicare ale dragostei universale.
 

    În faţa Vărsătorului se află Leul, complementarul său polar. Cel de-al cincilea semn trasează o etapă importantă a cuceririi umane: aceea a lui "Eu". Într-adevăr, în Leu individualitatea se exprimă prin conştiinţa de sine însoţită de afirmarea voinţei şi a libertăţii personale în faţa lumii. Stadiul leonin este, psihologic vorbind, o etapă a culminaţiei analoagă cu măreţia amiezilor de vară; e culminaţia Eului care duce la cultul voinţei Mele suverane. Este deci firesc ca, în semnul opus, aristocraţia radioasă a Leului să fie condamnată în folosul unui umanism în cadrul căruia Eul - devenit vrednic de dispreţ - este depăşit în vederea împlinirii integrale a condiţiei umane. Asistăm la un soi de abolire a privilegiilor Individului pentru a ajunge la eminenta demnitate a Persoanei. Acest drum duce de la independenţă (omul independent nu e un om liber) la libertatea care-l sacrifică pe "a avea" în profitul lui "a fi", de la afirmarea prea exclusivă a eului la larga acceptare a celuilalt. Nu se mai pune problema triumfului ca persoană, ci a participării la ceea ce nu mai este sine, la ceea ce se află dincolo de sine; nu mai e vorba de impunerea voinţei proprii, ci de dăruirea îmbogăţitoare (ceea ce nu reprezintă un sacrificiu); nu voinţa Mea, ci a ta ori a sa. Aici, forţele spirituale sunt cele mai active şi ele îndeamnă fiinţa să se elibereze de povara legăturilor trupeşti şi a tropismelor instinctive (în ceea ce se găseşte la careul axei Taur-Scorpion) spre a afirma ce este esenţial, chiar divin în sine. Energia Vărsătorului, a spus un astrolog spiritualist, este cea a lui Dumnezeu făcut om. Să admitem cel puţin că, faţă de Leu care împlineşte voinţa individualizată a omului, energia aceasta îl destinează apartenenţei universale.

    Dacă ne referim acum la valorile din "omul zodiac" care atribuie câte o parte a corpului unui semn, Leul este pentru inima ceea ce e Vărsătorul pentru sistemul circulaţiei sangvine (răspândeşte apele interioare): dacă unul este un centru director, celălalt este o difuziune în beneficiul întregului corp.

    Tradiţia a făcut din Saturn planeta diriguitoare a Vărsătorului, corespondenţa pe care o împărtăşeşte cu semnul Capricornului. Acesta inaugurează ultimul cvadrant al zodiacului, adică cel în care victoria colectivului se impune omului. În Capricorn, ultimul cuvânt îl au mai ales instituţiile sociale, raţiunea de stat fiind suverană. În Vărsător, societatea în care ne împlinim nu e cea a îndatoririlor civice şi a imperativelor politice, ci aceea a vieţii culturale, a idealurilor care animă aspiraţiile grupurilor şi a afinităţilor elective care fac din noi nişte fiinţe ce trăiesc intro comunitate spirituală. De la Capricorn la Vărsător - trecerea de la politic la cultural, de la trup la sufletul societăţii, de la tensiune la destinderea sa. Dar întotdeauna este prezent Saturn, astrul despuierii, al renunţării, al sacrificiului. Aici, totuşi, ştim că dăruirea nu mai e o datorie, ci o bucurie, şi ca dorinţa de a te pierde, spre a te regăsi îmbogăţit prin ceea ce ai făcut pentru ceilalţi, e împlinirea supremă. Lui Saturn mai degrabă avar din Capricorn îi succedă, în Vărsător, un Saturn al epocii de aur: deoarece a consimţit să piardă, să renunţe, deoarece a cunoscut bucuria deposedării, îşi regăseşte virtuţile profunde.

    O dată cu descoperirea planetelor noi, Saturn a fost detronat din Vărsător, unde îşi păstrează totuşi prerogativele, de către Uranus care devine primul lui stăpân.

Ce reprezintă acest astru?
 

    Valorile mitologice ale lui Uranus ne sunt indicate, într-o relaţie dialectică cu complementarul său Neptun, de degajarea care se operează plecând de la Titea, materia primă, mama zeilor, principiul apei primordiale. În faţa acestei Neptune primordiale se prezintă într-adevăr procesul uranian, care se situează, la origine, ca un moment al mâniei Haosului: e trezirea focului primordial. În faţa zeului oamenilor se află aşadar zeul cerului a cărui primă ambiţie este să se desprindă de nediferenţiat, de oceanic şi apoi să urce, să se înalţe, să se întindă în sus, ca pentru a se individualiza la maximum. 

    Într-adevăr, cum verificarea experimentală confirmă mitul, Uranus e intim asociat cu Vărsătorul reprezentând era de 2 000 de ani în care am intrat. Tot ceea ce desprinde omul de pământ, îl înaltă la cer care este imperiul său mitologic şi-l face să tindă spre absolutul elanului vertical se află sub auspiciile lui (să amintim că Ganimede e răpit din cer). Fie că e vorba de simplul zgârie-nori, de avion, de satelitul artificial sau de rachetă interplanetară, orice efort uman care merge în acest sens este uranian, iar era Vărsătorului care începe se prezintă înainte de orice drept cea a marilor ambiţii prometeice ale omului pornit în cucerirea universului sideral; imperiul nostru se va situa încet-încet în cer! Procesul uranian este mai înainte de orice un efort pentru o mai mare conştiinţă, o tensiune raţională pentru cucerirea înaltelor piscuri. Dacă acest efort eşuează la uranian, paroxismul Eului, în căutarea unităţii celei mai explozive, ajunge la o coagulare psihică ce duce la paranoia: nativul, printr-o reacţie unitară bine statornicită, percepe întregul univers în funcţie de complexul său de orgoliu şi de persecuţie. Altfel, este vorba de "complexul ucenicului vrăjitor" cu tot ceea ce implică acest termen ca aventuri şi eşecuri; îl vedem pe individ stăpânit de un spirit nemăsurat, care răspunde inflaţiei Eului său, şi depăşit de dezlănţuirea elementelor pe care nu le mai poate controla.

    Paranoicul şi ucenicul vrăjitor vor deveni tot mai mult cei doi mari răufăcători ai omenirii. Dar în faţa lor se ridică omul prometean care îşi asumă şi îndeplineşte până la reuşita deplină procesul uranian. Acesta e într-adevăr răpitorul focului ceresc, aplecat din instinct către isprăvi şi vitejii: întotdeauna căuta să depăşească un record, să facă mai mult sau să meargă mai departe decât predecesorul. Stăpânit de un instinct de putere bine adaptat, el este omul progresului, care nu încetează să înainteze şi a cărui aventură contribuie la instaurarea valorilor unei epoci noi şi a unei noi generaţii.

    Este evident că Uranus nu răspunde decât în parte - prin latura prometeică în esenţă - Vărsătorului, deoarece în rest se îndepărtează de el. Cu cât, de exemplu, astrul este mai sadic, mai inuman fără culpabilitate, cu atât acest semn e plin de noţiunea de om şi de misiunea acestuia în lume. Este fără îndoială divorţul dintre societatea noastră modernă din era Vărsătorului şi omul care se aruncă în ea fără să fie pregătit din punct de vedere psihologic. În faţa progreselor vertiginoase care răscolesc planeta noastră, omul, cu universul său interior, capătă, şi el, noi dimensiuni. Dar creşterea sa psihologică, tinzând spre un ideal nietzschean, este oare la acelaşi diapazon cu realizările sale prometeiene? În momentul când străbate bariera sunetului, rupe legătura cu Terra-mama graţie satelitului artificial şi se pregăteşte să debarce pe vreo planetă, are dreptul să-şi pună în mod serios această întrebare. Aventura, în afară, nu se dublează oare de o frică în interiorul fiinţei umane, cu procesele sale de regresie afectivă şi de sciziune psihică?      Sfâşiere a inteligenţei şi a sufletului, divorţ între spiritul prometeian prodigios şi sensibilitatea profundă în căutarea unei fericiri tot mai fugitive şi insesizabile, aceasta e poate problemă majoră pe care omul din zodia Vărsătorului va trebui să se străduiască să o rezolve.

    În practică astrologica, suntem obligaţi să ţinem seama de un întreg complex de valori asociate ale căror termeni sunt solidari: Varsator-Uranus-Saturn, în care se include Casa a Xl-a analoagă semnului al Xl-lea, care reprezintă lumea relaţiilor sufletului şi a speranţelor: prietenie, protecţii, afinităţii diverse...
 

Iată semnificaţia diferiţilor factori astrologici în Vărsător:

    Soarele şi Ascendentul nu fac decât să pună semnul în valoare, fără a-i da o orientare specială.

    Luna în Vărsător: Reprezintă spiritualizarea vieţii instinctive, posibilitatea de a aspira la rafinament, la graţie. Aspiraţiile umane sunt bogate, dar uneori complexe şi chinuite (Calderon, Huysmans, Loti, Pergolesi, Wagner).

    Mercur în Vărsător face desigur să precumpănească inteligenţa prometeică sau conferă pur şi simplu un spirit inventiv şi progresist, pândind tot ce poate să emancipeze omul, să-l elibereze de piedici şi să-l deschidă spre noi orizonturi (Bacon, Beaumarchais, Breton, Comte, Galilei, Gassendi, Mendeleev, Stendhal, Voltaire, Jules Verne).

    Venus în Vărsător: Dă o calitate aeriană destul de deosebită sensibilităţii; ceva angelic, uşor, spiritual său graţios; sufletul este mânat să se înalţe ca să caute o pace, o seninătate îndepărtată de tot ceea ce e terestru (Chopin, Mozart, Pergolesi, Rossini, Smetana, Stendhal). E cântecul fericirii deosebite din Mânăstirea din Parma.

    Marte în Vărsător: Este cel mai adesea mobilizarea agresivităţii planetei pe calea unei cuceriri spirituale sau a unei afirmări aventuroase (cucerire prometeică); altfel, crizele de prietenie şi războaiele fratricide nu sunt excluse (Jules Ferry, Frederic cel Mare, Hugo, Prevert).

    Jupiter în Vărsător: Aici, tendinţele generoase ale planetei şi ale semnului zodiacal se întăresc şi conferă bunătate, omenie, filantropie. Autoritatea astrului se impune într-un spirit destul de liber (Deschanel, Grevy, W. McKinley, Weygand).

    Saturn în Vărsător: Face să precumpănească legătura ca o cauză impersonală sau detaşarea spirituală, prin încercări în care Eul se despoaie şi se sacrifică (Byron, Anatole France, Mozart).

    Uranus în Vărsător: Afirmă latura tehnică, revoluţionară, prometeică a astrului şi a semnului (Mendeleev, Voltă).

    Neptun în Vărsător: Contribuie la disoluţia individualităţii cu stările sale de naivitate, bizarerie, rătăcire (Huysmans, Rousseau Vameşul, Verlaine).

"Dragostea este ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste” Interviu cu psihologul Andre Moreau

Andre Moreau. L'amour toujours. 

André Moreau este psihiatru, psiholog, psihanalist, preşedinte al Comunităţii Terapeutice Y VOIR CLAIR din Belgia, fondator şi membru al Societăţii franceze de Gestalt, ex-vicepresedinte al Societăţii „Balint” din Belgia, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihoterapie şi Somatoterapie de la Strasbourg, autor a 12 cărţi şi a peste 40 de articole apărute în revistele de specialitate. L-am cunoscut în primăvara lui 2006 într-o librărie din centrul oraşului Iaşi. Mai bine zis, am întâlnit o parte din el, materializată în una dintre cărţile sale: „Dragoste şi sexualitate”, în care ne vorbeşte despre dragoste, libertate, intimitate, comunicare, responsabilitate şi, mai ales, sinceritate în raport cu noi înşine şi cu ceilalţi. În virtutea felului autorului de a aborda aceste lucruri, citind cartea, am încercat de nenumărate ori să-mi imaginez cum arată André Moreau.

Jumătate de an mai târziu, l-am reîntâlnit la Bucureşti, unde era oaspete de onoare la o conferinţă internaţională de psihologie. L-am identificat în mulţimea de persoane care se înscriau pentru participarea la conferinţă. Intuiţia mi-a sugerat că „anume acesta trebuie să fie André Moreau” - un bărbat în vârstă, lipsit de fiţe sau pretenţii de „invitat de onoare”, calm, îmbrăcat modest şi cu un rucsac mare în spate. Firescul în întruchiparea sa franceză. Peste două săptămâni l-am revăzut la Chişinău, fiind invitat, de către o asociaţie autohtonă, la un training. Atunci am îndrăznit să mă apropii şi să-i solicit un interviu. Din primele momente ale discuţiei, mi-am dat seama că particip la una dintre cele mai simple şi fireşti comunicări pe care am avut-o în viaţă şi m-am bucurat că intuiţia nu m-a înşelat.

– Dle Moreau, în cartea „Dragoste şi sexualitate”, vorbiţi despre lucruri adevărate, dar greu de acceptat pentru unii dintre noi. Felul dvs. de a vedea lumea presupune experienţa şi sinceritate, pe care şi-ar putea-o permite doar un om care a trecut printr-un lung travaliu de autocunoaştere şi autoacceptare. La 30 de ani, André Moreau era la fel de liber şi curajos ca şi acum?

– Pe atunci eram un catolic pur şi credincios, consecinţă a şcolii şi colegiului catolic, pe care le absolvisem. Pe la 18 ani, mă gândeam să mă fac misionar catolic şi să plec în Congo. Aveam o idee puritană despre căsătorie şi relaţii sexuale. M-am însurat la 26 de ani şi prima relaţie cu o femeie a fost cu soţia-mea. Până la vârsta de 40 de ani, i-am spus numai unei femei: „Te iubesc”.

– Ce v-a făcut să renunţaţi la acest fel de a fi?

– La un moment dat, am realizat că viaţa mea era foarte comodă, dar şi supusă. Mă conformasem aşteptărilor părinţilor, celor ale societăţii şi ale religiei în raport cu mine, iar aceasta nu mai convenea sentimentelor şi necesităţilor mele. Eram fidel bisericii, lui Dumnezeu, soţiei, familiei şi uitasem ceva esenţial - uitasem de mine. Nu-mi mai eram fidel mie însumi şi, totodată, observam că eram atras şi de alte femei. M-am gândit că trebuie să schimb ceva, ca să mă respect pe mine şi pe ceilalţi. Am început cu psihanaliza mea, pe la 32–36 ani, însă nu am realizat prea multe. De-abia după ce-am descoperit terapia Gestalt, la 40 de ani, am fost capabil să fac unele schimbări, m-am acceptat mai mult pe mine şi m-am simţit mai puţin vinovat. Am reuşit să fiu mai sincer cu mine şi cu ceilalţi. La 51 de ani am divorţat, descoperind libertatea pe care nu o acceptasem niciodată pentru mine, fiind până atunci propriul meu prizonier şi deţinând conştient cheile propriei mele închisori. Dar nu învinuiesc pe nimeni, căci eu eram responsabil de aceasta.

– Să înţeleg că acum nu mai credeţi în istorii de genul „ei s-au iubit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?

– Este o idee în care am crezut până la 41 de ani şi în care continuu să cred. Dragostea se poate manifesta în diferite feluri şi poate avea durate diferite. Dacă protagoniştii unei poveşti de dragoste doresc să-şi păstreze relaţia şi pe ei îi unesc nu doar obligaţiile, ci şi compatibilitatea, interesele comune, aceleaşi valori şi filozofie a vieţii, ei ar putea fi împreună până la urmă. Reieşind din experienţa mea, cred că e mai corect şi mai onest să-i spui unei persoane: „Astăzi, tu eşti femeia/bărbatul vieţii mele!” sau: „Sper să fim împreună cât mai mult timp”, decât: „Numai pe tine te voi iubi până la moarte”. În tinereţe, fusesem şi eu fidel ultimei formulări, dar timpul m-a făcut să-mi dau seama că aceasta ţine de caracterul efemer al lucrurilor şi că totul se află în schimbare continuă. Asta nu înseamnă că anulez valoarea expresiei „te iubesc”, ci că vorbesc anume de ceea ce simt în prezent. „Te voi iubi mereu” este o proiecţie pentru viitor a unui sentiment prezent, pe care l-am dori să fie etern. Renunţând la asemenea declaraţii, acorzi mai multă atenţie iubirii pe care o trăieşti în clipa de faţă.

– Ce să facem cu dorinţa pe care o simţim în raport cu o altă persoană? Cum se împăca aceasta cu regulile de convieţuire în cuplu?

– Dorinţă există întotdeauna. Suntem atraşi de mai mulţi oameni, pentru că întâlnim persoane deosebite, de care ne putem îndrăgosti. Dar atunci când am o relaţie adevărată cu cineva, când nutresc sentimente adevărate faţă de o persoană concretă, când simt securitate emoţională în relaţia cu celălalt, pot să ignor foarte uşor aceste dorinţe. Însă o relaţie de conflict, în care se discută aprins şi celălalt nu doreşte sau nu poate să se schimbe, nu este corect şi rezonabil să mai fie menţinută.

– În practică dvs. de psihoterapeut, probabil că aţi ascultat multe poveşti triste de iubire. De unde vin dezamăgirile în dragoste?

– Finalurile triste ale relaţiilor sentimentale au motive diferite. Una dintre cele mai importante cauze ale acestor eşecuri este că, deseori, îi declarăm cuiva dragostea numai pentru că ne pare că iubim. Îndrăgostirea este un proces foarte rapid, care apare fără ştirea noastră, este ceva ce am construit de mult timp în interiorul nostru, involuntar şi inconştient. Totul se întâmplă de parcă am avea în rucsacul nostru diferite măşti, pe care le aplicăm pe chipurile anumitor persoane şi care ne împiedică să le vedem cu adevărat. Masca „femeii ideale” şi a „bărbatului ideal” sunt construite, în mintea noastră, încă din copilărie. Din momentul în care o femeie îmi prezintă câteva caracteristici majore, mai mult sau mai puţin conştiente, scot masca cea mai potrivită, i-o aplic pe faţă şi... mă îndrăgostesc. E „dragostea la prima vedere”, atunci când mă topesc de iubire şi cred că sunt în relaţie intensă cu acea femeie, însă, de fapt, sunt în contact cu propria-mi mască. Atâta timp cât o menţin, trăiesc cu iluzia şi păstrez speranţa. Dacă nu-mi arunc masca, continuu să sper până în momentul în care văd că toate aşteptările îmi sunt înşelate şi am motive suficiente să o acuz că nu corespunde doleanţelor mele şi, eventual, să o resping.

– Şi ce să facem cu măştile din rucsac?

– Măştile pot fi de folos. Aspectul pozitiv al acestora e că vă ajută să ştiţi - mai mult sau mai puţin – ce căutaţi sau ce aşteptaţi de la un partener. Aspectul negativ consta în faptul că această imagine deformată este sursa numeroaselor conflicte în dragoste. Pentru că dragostea înseamnă să-l eliberăm pe celălalt de aşteptările şi proiecţiile noastre. Trebuie să-i scoatem masca, să-l cunoaştem cu adevărat, aşa cum este, şi doar pe urmă să înţelegem dacă îl putem iubi sau nu.

– Cât de eficienţa este psihoterapia în conflictele din cupluri?

– În cazul oamenilor care se căsătoresc prea tineri, fără a cunoaşte bine diferenţa dintre a fi îndrăgostit şi a iubi, e mai dificil. Aceştia, căsătorindu-se, cred că ştiu totul, iar mai târziu - din păcate, prea târziu -, se îndrăgostesc cu adevărat de altcineva. Este dureros, alteori catastrofal, dacă sunt uniţi pentru o viaţă printr-o legătură indisolubilă religioasă sau familială, ori dacă nu vor sau nu pot să se despartă din cauza copiilor pe care-i au împreună. Dacă trăiesc şi conflicte relaţionale de alt ordin, atunci le este asigurat iadul pe pământ. În situaţia în care, dimpotrivă, au fost îndrăgostiţi cu adevărat şi acum relaţia li se şubrezeşte din cauza conflictelor, o terapie de cuplu le va fi de folos. Uneori, însă, chiar dacă am fost îndrăgostiţi reciproc, se întâmplă ca, în urma conflictelor repetate şi de nerezolvat, pragul de toleranţă să fie depăşit şi reîndragostirea să devină imposibilă. În acest caz, o separare provizorie şi de comun acord le va permite celor doi să-şi vadă mai limpede viitorul, chiar şi în sensul unei despărţiri definitive.

– Există indicii care vorbesc despre viitorul unei relaţii?

– O relaţie de dragoste de durată necesită autocunoaştere şi maturizare psihologică. Este important să pot renunţa la masca şi să găsesc persoana iubită aşa cum este ea. Nu neg valoarea dragostei la prima vedere, căci ea nu este doar o simplă iluzie. Ea conţine o valoare foarte importantă, o primă etapă de la care poate fi construită iubirea. Dar e necesar să-l cunoaştem pe celălalt o perioadă oarecare, ca să fim siguri că această atracţie se transformă în dragoste adevărată. Dacă iubim o persoană şi avem cu ea o relaţie frumoasă, durabilitatea acesteia, implicit păstrarea dragostei, presupune o muncă enormă. Trebuie să mă fac plăcut, credibil, dorit, pentru că celălalt să mă dorească aşa cum şi eu îl vreau. Fiindcă, nu cred în conceptul de dragoste necondiţionată într-o relaţie de cuplu. Aceasta este posibilă doar între părinţi şi copii. În cuplu, fiecare partener trebuie să contribuie la relaţia pe care o construiesc împreună. Ca să menţinem interesul partenerului, trebuie să muncim mult, să-l seducem, să fim amanţi şi iubiţi chiar şi după ce devenim concubini sau soţi. Ştiu că seducerea este adesea înţeleasă în mod negativ şi subînţelege atragerea cuiva în mod irezistibil şi abaterea acestuia de la calea cea dreaptă. Eu însă văd aici un sens pozitiv, ce provine din latinescul „se ducere” - a atrage spre sine. În primul caz, seducerea înseamnă să fii seducător, în sensul mesajelor ascunse şi a manipulării. În al doilea - trebuie doar să te faci plăcut şi dorit.

La fel, este important să comunicăm cu adevărat şi nu doar să facem schimb de replici. Este foarte important să-l ascult pe celălalt, şi anume să fiu atent la ceea ce el vrea să-mi spună şi eu nu pot (sau nu vreau) să înţeleg, fără a-i răspunde cu reproşuri. Mai degrabă, trebuie să-i spunem: „Ajută-mă cu răbdare, fără să mă critici, să înţeleg sentimentele tale şi ale mele”. Sunt foarte importante, în acest caz, valorile, interesele sau felul de a vedea lumea, pe care le avem amândoi. Crezând în principiul similitudinii cuplurilor fericite, consider că cei care se aseamănă, se adună. Şi, probabil, cel mai important lucru este că iubirea să existe în mine până la întâlnirea cu celălalt, să am dezvoltată capacitatea de a iubi viaţa şi oamenii. În mod obişnuit, considerăm că iubirea apare atunci când întâlnim pe cineva care ne place şi de care ne îndrăgostim. Însă dacă ea apare doar în acel moment, mă tem că o să dispară destul de repede. Reuşita unei relaţii în doi este adesea urmarea a ceea eu numesc „dragoste pentru o persoană”, punctul de plecare al căreia este dragostea pe care o am pentru mine însumi.

– Cât de mare trebuie să fie dragostea pentru propria-ţi persoană în raport cu cea pe care o porţi persoanei iubite?

– Dragostea faţă de sine, la care mă refer, nu presupune egoism în sensul propriu al acestui cuvânt. Trebuie să ne iubim într-atât, încât să ne putem spune: „Mă iubesc, deci exist prin mine însumi, trebuie să mă ocup de problemele şi nevoile mele pentru a putea atinge nivelul de altruism în care există prezenţa şi atenţie faţă de celălalt”. Copii mei au priceput acest lucru foarte bine, numindu-mă „egoistul generos”, deşi eu cred că sunt „egocentricul generos”. Dacă mă ocup suficient de mine, acest lucru îmi permite să fiu independent în plan psihologic şi în plan material. Iar independenţa este foarte importantă şi pentru relaţia de cuplu, şi pentru calitatea vieţii, în general. Dependenţa de cineva sau de ceva îmi pare a fi una dintre sursele principale ale suferinţelor psihologice. Dacă nu mă iubesc, sunt dependent de dragostea celuilalt, pentru a mă simţi iubit sau demn de a fi iubit. Mai mult, nu-l cred pe celălalt când zice că mă iubeşte. Dacă unul dintre parteneri nu este autonom din punct de vedere material, el creează o dependenţa şi, pentru a se simţi în siguranţa materială, contează pe celălalt. Deseori se întâmplă ca aceştia să-şi caute alţi parteneri dependenţi, crezând că împreună vor fi mai puternici. Din nefericire, mecanismul nu funcţionează practic niciodată şi ambii se comportă ca doi şchiopi care, sprijinindu-se unul de altul, sfârşesc prin a se termina reciproc.

– Dacă dorinţa este omniprezentă în viaţa noastră, cum distingem dragostea de multitudinea de dorinţe?

– Acţiunea de a face dragoste este un amestec complex al dorinţei sexuale egocentrice şi dragostei pentru celălalt. Prima este indispensabilă la începutul unei relaţii de dragoste, fiind necesară, dar insuficientă pentru a crea o relaţie care să conţină şi a doua dimensiune, dragostea pentru celălalt. Nu pot să rămân prea mult îndrăgostit de cineva care nu mă atrage şi sexual. Dar trebuie să fim atenţi şi să observăm ce se întâmplă după ce facem dragoste. Dacă nu se întâmplă nimic în mod repetat, înseamnă că nevoia sexuală este predominantă. În cazul în care cei doi ajung la un consens în această privinţă şi fac sex numai pentru plăcere, e minunat. Însă, fiind vorba de o relaţie de durată, ambii îşi doresc mai mult. Adică dragostea. Dacă aceasta există, ea continuă şi după actul sexual, sub formă de tandreţe, dialog, mângâieri, dorinţa de a face multe lucruri împreună. Or, dragostea este ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste.

– Şi frumuseţea, probabil, este un concept ce se pretează în contextul dragostei, sexualităţii şi intimităţii. Ce credeţi despre frumuseţe, cum o definiţi?

– Un proverb arab spune că frumuseţea este în ochii privitorului. Din fericire, ea este subiectivă, altminteri am iubi cu toţii una şi aceeaşi persoană. Frumuseţea pe care eu o văd şi o definesc depinde de modelul pe care l-am interiorizat în mintea mea. Primul meu model au fost statuile greceşti. Pe la 15-20 de ani, eram un bun atlet, campion la acrobaţie, fiind pasionat de Grecia antică şi femeia ideală trebuia să se asemene „frumuseţii greceşti”. Mai târziu, am cunoscut o dansatoare americană remarcabilă şi am început să fiu atras de mişcare şi graţie. Îmi părea că o femeie frumoasă trebuie să fie neapărat graţioasă, fiindcă aceasta presupune că posedă o fineţe a sentimentelor. La 41 de ani, am început să fac Gestalt, învăţând să privesc şi să ating. Respectiv, mă fascinau femeile care aveau curajul să mă privească în ochi. O femeie care mă priveşte în ochi îmi pare formidabilă.

– De care dintre aceste modele vă conduceţi acum?

– De cel construit într-o manieră mai conştientă – al femeii care poate să privească şi să vorbească despre sentimentele ei: „te iubesc” sau: „nu te iubesc”. Astăzi, lumea este abordată de imaginile top-modelelor renumite, create de designeri. Dar în ce mă priveşte, o femeie care nu vorbeşte, nu poate să mă atragă.

– Ce proiecte aveţi pentru viitor?

– Proiectele mele sunt de ordin profesional. Vreau să vin mai des în România, pentru că am succese aici. În anul acesta, am trei şederi în România, iar în anul viitor voi veni de patru ori, pentru a face grupuri de formare în psihoterapie. Mi-ar plăcea să trăiesc o parte din an în România, iar cealaltă - în Belgia.

– Ce localităţi din România vă plac mai mult?

– Îmi place Timişoara şi Iaşi. La fel, Sighişoara, care este o localitate foarte frumoasă, însă un pic lipsită de viaţă. În Franţa, bunăoară, asemenea oraşe medievale sunt pline de viaţă. Chişinăul îl găsesc mai frumos decât altădată. Acum zece ani, am fost invitat aici, la un congres de psihiatrie, şi constat că între timp s-au făcut multe schimbări spre bine.

– Ştiu că aţi avut o relaţie specială cu India. Cum v-a apărut interesul pentru această ţară?

– Când aveam 35 de ani, am citit cartea înţeleptului indian Krisnamurti, „Se liberer du connu”. Era primul meu contact cu Orientul, care m-a ajutat să înţeleg că, uneori, obiceiurile sunt ucigătoare. Krisnamurti spune: „Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului”. Rămânând ataşat obiceiurilor tale, îţi faci viaţa monotonă şi te plictiseşti, iar plictiseala ucide viaţa. El a descoperit, prin filozofie, acelaşi lucru pe care eu l-am descoperit prin psihoterapie.

Mai târziu, am plecat în India, unde am fost de cinci ori. Am stat la mănăstiri, am discutat cu călugării şi am făcut meditaţii cu budiştii. Observând un nou fel de a mă privi în interior, mi-am diminuat ataşamentul faţă de lucrurile terestre. Bunăoară, n-am mers cu maşina de 25 de ani. În ziua divorţului meu, automobilul mi s-a defectat şi mi-am zis că nu mai am nevoie de el - copiii îmi erau deja mari, iar eu locuiam aproape de o gară foarte importantă. Nu aveam bani şi nu puteam să-mi cumpăr alt automobil, dar văzând că mă descurc şi aşa, am renunţat la maşină chiar şi atunci când situaţia materială s-a ameliorat. De fapt, nu mai sunt „ataşat” nici de bani. Dacă îi am, profit de ei, dacă nu - mă descurc fără să sufăr.

– Care a fost itinerarul formării dvs. profesionale?

– Am învăţat la medicină, iar diploma în psihologie am obţinut-o în timpul studiilor. După facultate, când am înfiinţat un centru de psihoterapie pentru copiii dificili, am început să fac psihanaliză. De la 38 de ani, am urmat traininguri. de lungă durată în psihodramă, analiză tranzacţională, Gestalt şi hipnoză.

– Aţi putea practica şi altă meserie?

– Nu-mi pot imagina acest lucru. Dacă aş fi avut altă profesie, trebuia să fiu la pensie de zece ani. Psihoterapia îmi dă posibilitatea să lucrez şi să comunic.

– Din cărţile pe care le-aţi scris şi din felul dvs. de a fi transpare mult optimism. Cum depăşiţi stările de plictiseală, de cădere psihologică, de depresie?

– Nu mă plictisesc niciodată. Probabil, am moştenit această trăsătură de la mama, care era o femeie plină de energie şi în continuă mişcare. Ţinea o mică fermă, se ocupa de noi şi nu avea nici duminici, nici vacanţă. În ultimii ani de viaţă, când energia îi mai scăzuse, citea, privea televizorul, făcea lucruri pentru care nu a avut timp în tinereţe. Îmi spunea că nu se plictiseşte niciodată şi eu sunt ca ea. Ceea ce mă menţine în formă şi mă face să nu mă plictisesc este creativitatea şi muncă. Tot timpul, sunt interesat de lucruri, de oameni, de viaţă.

Am avut momente de depresie uşoară pe la 15–25 de ani, care erau inerente acelei vârste şi nu erau intense. Locuiam la o fermă, unde aveam multe activităţi care nu-mi permiteau să stau deprimat. Schimbările spre optimism au apărut după 41 de ani, când am început să fac Gestalt, la Londra, când am început să mă privesc în interior, să mă accept aşa cum sunt, să mă apreciez şi să mă iubesc. Faptul că am condiţionat mai mult optimism în raport cu mine şi cu ceilalţi m-a ajutat să devin mai competent şi în psihoterapie. Cu Gestalt-ul, în câteva săptămâni, am reuşit să schimb mai multe decât în câţiva ani de psihanaliză, pe care am făcut-o între 32 şi 37 de ani. Experienţă era excitantă şi fascinantă. Am început să iubesc mai mult, pe mine şi pe ceilalţi, şi-am învăţat să spun foarte uşor: „Te iubesc”.

– Ce valoare are pentru dumneavoastră expresia „te iubesc”?

– Când relevă sentimente conştiente şi reale, când sunt spuse sincer şi expun capacitatea noastră de a iubi cu adevărat, când nu conţin mesaje ascunse sau manipulatorii, aceste cuvinte au o valoare enormă.

„Te iubesc” este un sentiment important care trebuie împărtăşit. Constat cu tristeţe că, deseori, exprimarea afecţiunii faţă de o persoană pe care o iubim este şi rămâne atât de dificilă. Mă gândesc la numeroşi părinţi care se tem să-şi manifeste intimitatea şi afecţiunea în prezenţa copiilor. Mă gândesc la îndrăgostiţii care se ascund de privirile altora sau, şi mai rău, la îndrăgostitul căruia îi este frică să-şi exprime sentimentele. De multe ori, am vrea să facem acest lucru, însă nu ştim cum. Pentru că n-am fost deprinşi cu exteriorizarea şi manifestarea sentimentelor noastre, ne este frică că vom fi refuzaţi. Dar pe urmă putem să regretăm foarte mult. Prima şi ultima dată i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, când era pe patul de moarte. Şi am început să plângem amândoi. Nu pot să ştiu la ce se gândea ea atunci... De aceea, când putem într-adevăr să spunem cuiva că îl iubim, este un moment minunat, privilegiat, şi nu trebuie să ne fie frică de nimic. Te iubesc! Anume pe tine! Ai putea să fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. Aş putea să i-o spun lui Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie însumi.

– După toate căutările dvs. intelectuale, spirituale şi profesionale, ce vă pare că este cel mai important lucru în viaţă?

– Ca să răspund la această întrebare, voi folosi o regulă psihoterapeutică, spunând primul cuvânt care îmi vine în minte. Şi acesta este „dragoste”. Dragostea, în toate formele ei de manifestare. L’amour, toujours l’amour.

Sursa:

Autor: Zinaida Bolea  articol din Ianuarie 2007