Andre Moreau. L'amour toujours.
André Moreau este psihiatru, psiholog,
psihanalist, preşedinte al Comunităţii Terapeutice Y VOIR CLAIR din Belgia,
fondator şi membru al Societăţii franceze de Gestalt, ex-vicepresedinte al
Societăţii „Balint” din Belgia, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de
Psihoterapie şi Somatoterapie de la Strasbourg, autor a 12 cărţi şi a peste 40
de articole apărute în revistele de specialitate. L-am cunoscut în primăvara
lui 2006 într-o librărie din centrul oraşului Iaşi. Mai bine zis, am întâlnit o
parte din el, materializată în una dintre cărţile sale: „Dragoste şi
sexualitate”, în care ne vorbeşte despre dragoste, libertate, intimitate,
comunicare, responsabilitate şi, mai ales, sinceritate în raport cu noi înşine şi
cu ceilalţi. În virtutea felului autorului de a aborda aceste lucruri, citind
cartea, am încercat de nenumărate ori să-mi imaginez cum arată André Moreau.
Jumătate de an mai târziu, l-am reîntâlnit la
Bucureşti, unde era oaspete de onoare la o conferinţă internaţională de
psihologie. L-am identificat în mulţimea de persoane care se înscriau pentru
participarea la conferinţă. Intuiţia mi-a sugerat că „anume acesta trebuie să
fie André Moreau” - un bărbat în vârstă, lipsit de fiţe sau pretenţii de „invitat
de onoare”, calm, îmbrăcat modest şi cu un rucsac mare în spate. Firescul în întruchiparea
sa franceză. Peste două săptămâni l-am revăzut la Chişinău, fiind invitat, de către
o asociaţie autohtonă, la un training. Atunci am îndrăznit să mă apropii şi să-i
solicit un interviu. Din primele momente ale discuţiei, mi-am dat seama că
particip la una dintre cele mai simple şi fireşti comunicări pe care am avut-o în
viaţă şi m-am bucurat că intuiţia nu m-a înşelat.
– Dle Moreau, în cartea „Dragoste şi
sexualitate”, vorbiţi despre lucruri adevărate, dar greu de acceptat pentru
unii dintre noi. Felul dvs. de a vedea lumea presupune experienţa şi
sinceritate, pe care şi-ar putea-o permite doar un om care a trecut printr-un
lung travaliu de autocunoaştere şi autoacceptare. La 30 de ani, André Moreau
era la fel de liber şi curajos ca şi acum?
– Pe atunci eram un catolic pur şi credincios,
consecinţă a şcolii şi colegiului catolic, pe care le absolvisem. Pe la 18 ani,
mă gândeam să mă fac misionar catolic şi să plec în Congo. Aveam o idee puritană
despre căsătorie şi relaţii sexuale. M-am însurat la 26 de ani şi prima relaţie
cu o femeie a fost cu soţia-mea. Până la vârsta de 40 de ani, i-am spus numai unei
femei: „Te iubesc”.
– Ce v-a făcut să renunţaţi la acest fel de a
fi?
– La un moment dat, am realizat că viaţa mea
era foarte comodă, dar şi supusă. Mă conformasem aşteptărilor părinţilor, celor
ale societăţii şi ale religiei în raport cu mine, iar aceasta nu mai convenea
sentimentelor şi necesităţilor mele. Eram fidel bisericii, lui Dumnezeu, soţiei,
familiei şi uitasem ceva esenţial - uitasem de mine. Nu-mi mai eram fidel mie însumi
şi, totodată, observam că eram atras şi de alte femei. M-am gândit că trebuie să
schimb ceva, ca să mă respect pe mine şi pe ceilalţi. Am început cu psihanaliza
mea, pe la 32–36 ani, însă nu am realizat prea multe. De-abia după ce-am
descoperit terapia Gestalt, la 40 de ani, am fost capabil să fac unele schimbări,
m-am acceptat mai mult pe mine şi m-am simţit mai puţin vinovat. Am reuşit să
fiu mai sincer cu mine şi cu ceilalţi. La 51 de ani am divorţat, descoperind
libertatea pe care nu o acceptasem niciodată pentru mine, fiind până atunci
propriul meu prizonier şi deţinând conştient cheile propriei mele închisori.
Dar nu învinuiesc pe nimeni, căci eu eram responsabil de aceasta.
– Să înţeleg că acum nu mai credeţi în istorii
de genul „ei s-au iubit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?
– Este o idee în care am crezut până la 41 de
ani şi în care continuu să cred. Dragostea se poate manifesta în diferite
feluri şi poate avea durate diferite. Dacă protagoniştii unei poveşti de
dragoste doresc să-şi păstreze relaţia şi pe ei îi unesc nu doar obligaţiile,
ci şi compatibilitatea, interesele comune, aceleaşi valori şi filozofie a vieţii,
ei ar putea fi împreună până la urmă. Reieşind din experienţa mea, cred că e
mai corect şi mai onest să-i spui unei persoane: „Astăzi, tu eşti femeia/bărbatul
vieţii mele!” sau: „Sper să fim împreună cât mai mult timp”, decât: „Numai pe
tine te voi iubi până la moarte”. În tinereţe, fusesem şi eu fidel ultimei
formulări, dar timpul m-a făcut să-mi dau seama că aceasta ţine de caracterul
efemer al lucrurilor şi că totul se află în schimbare continuă. Asta nu înseamnă
că anulez valoarea expresiei „te iubesc”, ci că vorbesc anume de ceea ce simt în
prezent. „Te voi iubi mereu” este o proiecţie pentru viitor a unui sentiment
prezent, pe care l-am dori să fie etern. Renunţând la asemenea declaraţii,
acorzi mai multă atenţie iubirii pe care o trăieşti în clipa de faţă.
– Ce să facem cu dorinţa pe care o simţim în
raport cu o altă persoană? Cum se împăca aceasta cu regulile de convieţuire în
cuplu?
– Dorinţă există întotdeauna. Suntem atraşi de
mai mulţi oameni, pentru că întâlnim persoane deosebite, de care ne putem îndrăgosti.
Dar atunci când am o relaţie adevărată cu cineva, când nutresc sentimente adevărate
faţă de o persoană concretă, când simt securitate emoţională în relaţia cu celălalt,
pot să ignor foarte uşor aceste dorinţe. Însă o relaţie de conflict, în care se
discută aprins şi celălalt nu doreşte sau nu poate să se schimbe, nu este
corect şi rezonabil să mai fie menţinută.
– În practică dvs. de psihoterapeut, probabil că
aţi ascultat multe poveşti triste de iubire. De unde vin dezamăgirile în
dragoste?
– Finalurile triste ale relaţiilor sentimentale
au motive diferite. Una dintre cele mai importante cauze ale acestor eşecuri
este că, deseori, îi declarăm cuiva dragostea numai pentru că ne pare că iubim.
Îndrăgostirea este un proces foarte rapid, care apare fără ştirea noastră, este
ceva ce am construit de mult timp în interiorul nostru, involuntar şi inconştient.
Totul se întâmplă de parcă am avea în rucsacul nostru diferite măşti, pe care
le aplicăm pe chipurile anumitor persoane şi care ne împiedică să le vedem cu
adevărat. Masca „femeii ideale” şi a „bărbatului ideal” sunt construite, în
mintea noastră, încă din copilărie. Din momentul în care o femeie îmi prezintă
câteva caracteristici majore, mai mult sau mai puţin conştiente, scot masca cea
mai potrivită, i-o aplic pe faţă şi... mă îndrăgostesc. E „dragostea la prima
vedere”, atunci când mă topesc de iubire şi cred că sunt în relaţie intensă cu
acea femeie, însă, de fapt, sunt în contact cu propria-mi mască. Atâta timp cât
o menţin, trăiesc cu iluzia şi păstrez speranţa. Dacă nu-mi arunc masca,
continuu să sper până în momentul în care văd că toate aşteptările îmi sunt înşelate
şi am motive suficiente să o acuz că nu corespunde doleanţelor mele şi,
eventual, să o resping.
– Şi ce să facem cu măştile din rucsac?
– Măştile pot fi de folos. Aspectul pozitiv al
acestora e că vă ajută să ştiţi - mai mult sau mai puţin – ce căutaţi sau ce aşteptaţi
de la un partener. Aspectul negativ consta în faptul că această imagine
deformată este sursa numeroaselor conflicte în dragoste. Pentru că dragostea înseamnă
să-l eliberăm pe celălalt de aşteptările şi proiecţiile noastre. Trebuie să-i
scoatem masca, să-l cunoaştem cu adevărat, aşa cum este, şi doar pe urmă să înţelegem
dacă îl putem iubi sau nu.
– Cât de eficienţa este psihoterapia în
conflictele din cupluri?
– În cazul oamenilor care se căsătoresc prea
tineri, fără a cunoaşte bine diferenţa dintre a fi îndrăgostit şi a iubi, e mai
dificil. Aceştia, căsătorindu-se, cred că ştiu totul, iar mai târziu - din păcate,
prea târziu -, se îndrăgostesc
cu adevărat de altcineva. Este dureros, alteori catastrofal, dacă sunt uniţi
pentru o viaţă printr-o legătură indisolubilă religioasă sau familială, ori dacă
nu vor sau nu pot să se despartă din cauza copiilor pe care-i au împreună. Dacă
trăiesc şi conflicte relaţionale de alt ordin, atunci le este asigurat iadul pe
pământ. În situaţia în care, dimpotrivă, au fost îndrăgostiţi cu adevărat şi
acum relaţia li se şubrezeşte din cauza conflictelor, o terapie de cuplu le va
fi de folos. Uneori, însă, chiar dacă am fost îndrăgostiţi reciproc, se întâmplă
ca, în urma conflictelor repetate şi de nerezolvat, pragul de toleranţă să fie
depăşit şi reîndragostirea să devină imposibilă. În acest caz, o separare
provizorie şi de comun acord le va permite celor doi să-şi vadă mai limpede
viitorul, chiar şi în sensul unei despărţiri definitive.
– Există indicii care vorbesc despre viitorul
unei relaţii?
– O relaţie de dragoste de durată necesită
autocunoaştere şi maturizare psihologică. Este important să pot renunţa la
masca şi să găsesc persoana iubită aşa cum este ea. Nu neg valoarea dragostei
la prima vedere, căci ea nu este doar o simplă iluzie. Ea conţine o valoare
foarte importantă, o primă etapă de la care poate fi construită iubirea. Dar e
necesar să-l cunoaştem pe celălalt o perioadă oarecare, ca să fim siguri că
această atracţie se transformă în dragoste adevărată. Dacă iubim o persoană şi
avem cu ea o relaţie frumoasă, durabilitatea acesteia, implicit păstrarea
dragostei, presupune o muncă enormă. Trebuie să mă fac plăcut, credibil, dorit,
pentru că celălalt să mă dorească aşa cum şi eu îl vreau. Fiindcă, nu cred în
conceptul de dragoste necondiţionată într-o relaţie de cuplu. Aceasta este
posibilă doar între părinţi şi copii. În cuplu, fiecare partener trebuie să
contribuie la relaţia pe care o construiesc împreună. Ca să menţinem interesul
partenerului, trebuie să muncim mult, să-l seducem, să fim amanţi şi iubiţi
chiar şi după ce devenim concubini sau soţi. Ştiu că seducerea este adesea înţeleasă
în mod negativ şi subînţelege atragerea cuiva în mod irezistibil şi abaterea
acestuia de la calea cea dreaptă. Eu însă văd aici un sens pozitiv, ce provine
din latinescul „se ducere” - a atrage spre sine. În primul caz, seducerea înseamnă
să fii seducător, în sensul mesajelor ascunse şi a manipulării. În al doilea -
trebuie doar să te faci plăcut şi dorit.
La fel, este important să comunicăm cu adevărat
şi nu doar să facem schimb de replici. Este foarte important să-l ascult pe celălalt,
şi anume să fiu atent la ceea ce el vrea să-mi spună şi eu nu pot (sau nu
vreau) să înţeleg, fără a-i răspunde cu reproşuri. Mai degrabă, trebuie să-i
spunem: „Ajută-mă cu răbdare, fără să mă critici, să înţeleg sentimentele tale şi
ale mele”. Sunt foarte importante, în acest caz, valorile, interesele sau felul
de a vedea lumea, pe care le avem amândoi. Crezând în principiul similitudinii
cuplurilor fericite, consider că cei care se aseamănă, se adună. Şi, probabil,
cel mai important lucru este că iubirea să existe în mine până la întâlnirea cu
celălalt, să am dezvoltată capacitatea de a iubi viaţa şi oamenii. În mod obişnuit,
considerăm că iubirea apare atunci când întâlnim pe cineva care ne place şi de
care ne îndrăgostim. Însă dacă ea apare doar în acel moment, mă tem că o să
dispară destul de repede. Reuşita unei relaţii în doi este adesea urmarea a
ceea eu numesc „dragoste pentru o persoană”, punctul de plecare al căreia este
dragostea pe care o am pentru mine însumi.
– Cât de mare trebuie să fie dragostea pentru
propria-ţi persoană în raport cu cea pe care o porţi persoanei iubite?
– Dragostea faţă de sine, la care mă refer, nu
presupune egoism în sensul propriu al acestui cuvânt. Trebuie să ne iubim într-atât,
încât să ne putem spune: „Mă iubesc, deci exist prin mine însumi, trebuie să mă
ocup de problemele şi nevoile mele pentru a putea atinge nivelul de altruism în
care există prezenţa şi atenţie faţă de celălalt”. Copii mei au priceput acest
lucru foarte bine, numindu-mă „egoistul generos”, deşi eu cred că sunt „egocentricul
generos”. Dacă mă ocup suficient de mine, acest lucru îmi permite să fiu
independent în plan psihologic şi în plan material. Iar independenţa este
foarte importantă şi pentru relaţia de cuplu, şi pentru calitatea vieţii, în
general. Dependenţa de cineva sau de ceva îmi pare a fi una dintre sursele
principale ale suferinţelor psihologice. Dacă nu mă iubesc, sunt dependent de
dragostea celuilalt, pentru a mă simţi iubit sau demn de a fi iubit. Mai mult,
nu-l cred pe celălalt când zice că mă iubeşte. Dacă unul dintre parteneri nu
este autonom din punct de vedere material, el creează o dependenţa şi, pentru a
se simţi în siguranţa materială, contează pe celălalt. Deseori se întâmplă ca
aceştia să-şi caute alţi parteneri dependenţi, crezând că împreună vor fi mai
puternici. Din nefericire, mecanismul nu funcţionează practic niciodată şi
ambii se comportă ca doi şchiopi care, sprijinindu-se unul de altul, sfârşesc
prin a se termina reciproc.
– Dacă dorinţa este omniprezentă în viaţa
noastră, cum distingem dragostea de multitudinea de dorinţe?
– Acţiunea de a face dragoste este un amestec
complex al dorinţei sexuale egocentrice şi dragostei pentru celălalt. Prima
este indispensabilă la începutul unei relaţii de dragoste, fiind necesară, dar
insuficientă pentru a crea o relaţie care să conţină şi a doua dimensiune,
dragostea pentru celălalt. Nu pot să rămân prea mult îndrăgostit de cineva care
nu mă atrage şi sexual. Dar trebuie să fim atenţi şi să observăm ce se întâmplă
după ce facem dragoste. Dacă nu se întâmplă nimic în mod repetat, înseamnă că
nevoia sexuală este predominantă. În cazul în care cei doi ajung la un consens în
această privinţă şi fac sex numai pentru plăcere, e minunat. Însă, fiind vorba
de o relaţie de durată, ambii îşi doresc mai mult. Adică dragostea. Dacă
aceasta există, ea continuă şi după actul sexual, sub formă de tandreţe,
dialog, mângâieri, dorinţa de a face multe lucruri împreună. Or, dragostea este
ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste.
– Şi frumuseţea, probabil, este un concept ce
se pretează în contextul dragostei, sexualităţii şi intimităţii. Ce credeţi
despre frumuseţe, cum o definiţi?
– Un proverb arab spune că frumuseţea este în
ochii privitorului. Din fericire, ea este subiectivă, altminteri am iubi cu toţii
una şi aceeaşi persoană. Frumuseţea pe care eu o văd şi o definesc depinde de
modelul pe care l-am interiorizat în mintea mea. Primul meu model au fost
statuile greceşti. Pe la 15-20 de ani, eram un bun atlet, campion la acrobaţie,
fiind pasionat de Grecia antică şi femeia ideală trebuia să se asemene „frumuseţii
greceşti”. Mai târziu, am cunoscut o dansatoare americană remarcabilă şi am început
să fiu atras de mişcare şi graţie. Îmi părea că o femeie frumoasă trebuie să
fie neapărat graţioasă, fiindcă aceasta presupune că posedă o fineţe a
sentimentelor. La 41 de ani, am început să fac Gestalt, învăţând să privesc şi
să ating. Respectiv, mă fascinau femeile care aveau curajul să mă privească în
ochi. O femeie care mă priveşte în ochi îmi pare formidabilă.
– De care dintre aceste modele vă conduceţi
acum?
– De cel construit într-o manieră mai conştientă
– al femeii care poate să privească şi să vorbească despre sentimentele ei: „te
iubesc” sau: „nu te iubesc”. Astăzi, lumea este abordată de imaginile
top-modelelor renumite, create de designeri. Dar în ce mă priveşte, o femeie
care nu vorbeşte, nu poate să mă atragă.
– Ce proiecte aveţi pentru viitor?
– Proiectele mele sunt de ordin profesional.
Vreau să vin mai des în România, pentru că am succese aici. În anul acesta, am
trei şederi în România, iar în anul viitor voi veni de patru ori, pentru a face
grupuri de formare în psihoterapie. Mi-ar plăcea să trăiesc o parte din an în
România, iar cealaltă - în Belgia.
– Ce localităţi din România vă plac mai mult?
– Îmi place Timişoara şi Iaşi. La fel, Sighişoara,
care este o localitate foarte frumoasă, însă un pic lipsită de viaţă. În Franţa,
bunăoară, asemenea oraşe medievale sunt pline de viaţă. Chişinăul îl găsesc mai
frumos decât altădată. Acum zece ani, am fost invitat aici, la un congres de
psihiatrie, şi constat că între timp s-au făcut multe schimbări spre bine.
– Ştiu că aţi avut o relaţie specială cu India.
Cum v-a apărut interesul pentru această ţară?
– Când aveam 35 de ani, am citit cartea înţeleptului
indian Krisnamurti, „Se liberer du connu”. Era primul meu contact cu Orientul,
care m-a ajutat să înţeleg că, uneori, obiceiurile sunt ucigătoare. Krisnamurti
spune: „Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra
necunoscutului”. Rămânând ataşat obiceiurilor tale, îţi faci viaţa monotonă şi
te plictiseşti, iar plictiseala ucide viaţa. El a descoperit, prin filozofie,
acelaşi lucru pe care eu l-am descoperit prin psihoterapie.
Mai târziu, am plecat în India, unde am fost de
cinci ori. Am stat la mănăstiri, am discutat cu călugării şi am făcut meditaţii
cu budiştii. Observând un nou fel de a mă privi în interior, mi-am diminuat ataşamentul
faţă de lucrurile terestre. Bunăoară, n-am mers cu maşina de 25 de ani. În ziua
divorţului meu, automobilul mi s-a defectat şi mi-am zis că nu mai am nevoie de
el - copiii îmi erau deja mari, iar eu locuiam aproape de o gară foarte
importantă. Nu aveam bani şi nu puteam să-mi cumpăr alt automobil, dar văzând că
mă descurc şi aşa, am renunţat la maşină chiar şi atunci când situaţia materială
s-a ameliorat. De fapt, nu mai sunt „ataşat” nici de bani. Dacă îi am, profit
de ei, dacă nu - mă descurc fără să sufăr.
– Care a fost itinerarul formării dvs.
profesionale?
– Am învăţat la medicină, iar diploma în
psihologie am obţinut-o în timpul studiilor. După facultate, când am înfiinţat
un centru de psihoterapie pentru copiii dificili, am început să fac psihanaliză.
De la 38 de ani, am urmat traininguri. de lungă durată în psihodramă, analiză
tranzacţională, Gestalt şi hipnoză.
– Aţi putea practica şi altă meserie?
– Nu-mi pot imagina acest lucru. Dacă aş fi
avut altă profesie, trebuia să fiu la pensie de zece ani. Psihoterapia îmi dă
posibilitatea să lucrez şi să comunic.
– Din cărţile pe care le-aţi scris şi din felul
dvs. de a fi transpare mult optimism. Cum depăşiţi stările de plictiseală, de cădere
psihologică, de depresie?
– Nu mă plictisesc niciodată. Probabil, am moştenit
această trăsătură de la mama, care era o femeie plină de energie şi în continuă
mişcare. Ţinea o mică fermă, se ocupa de noi şi nu avea nici duminici, nici
vacanţă. În ultimii ani de viaţă, când energia îi mai scăzuse, citea, privea
televizorul, făcea lucruri pentru care nu a avut timp în tinereţe. Îmi spunea că
nu se plictiseşte niciodată şi eu sunt ca ea. Ceea ce mă menţine în formă şi mă
face să nu mă plictisesc este creativitatea şi muncă. Tot timpul, sunt
interesat de lucruri, de oameni, de viaţă.
Am avut momente de depresie uşoară pe la 15–25
de ani, care erau inerente acelei vârste şi nu erau intense. Locuiam la o fermă,
unde aveam multe activităţi care nu-mi permiteau să stau deprimat. Schimbările
spre optimism au apărut după 41 de ani, când am început să fac Gestalt, la
Londra, când am început să mă privesc în interior, să mă accept aşa cum sunt, să
mă apreciez şi să mă iubesc. Faptul că am condiţionat mai mult optimism în
raport cu mine şi cu ceilalţi m-a ajutat să devin mai competent şi în
psihoterapie. Cu Gestalt-ul, în câteva săptămâni, am reuşit să schimb mai multe
decât în câţiva ani de psihanaliză, pe care am făcut-o între 32 şi 37 de ani.
Experienţă era excitantă şi fascinantă. Am început să iubesc mai mult, pe mine şi
pe ceilalţi, şi-am învăţat să spun foarte uşor: „Te iubesc”.
– Ce valoare are pentru dumneavoastră expresia „te
iubesc”?
– Când relevă sentimente conştiente şi reale, când
sunt spuse sincer şi expun capacitatea noastră de a iubi cu adevărat, când nu
conţin mesaje ascunse sau manipulatorii, aceste cuvinte au o valoare enormă.
„Te iubesc” este un sentiment important care
trebuie împărtăşit. Constat cu tristeţe că, deseori, exprimarea afecţiunii faţă
de o persoană pe care o iubim este şi rămâne atât de dificilă. Mă gândesc la
numeroşi părinţi care se tem să-şi manifeste intimitatea şi afecţiunea în
prezenţa copiilor. Mă gândesc la îndrăgostiţii care se ascund de privirile
altora sau, şi mai rău, la îndrăgostitul căruia îi este frică să-şi exprime
sentimentele. De multe ori, am vrea să facem acest lucru, însă nu ştim cum.
Pentru că n-am fost deprinşi cu exteriorizarea şi manifestarea sentimentelor
noastre, ne este frică că vom fi refuzaţi. Dar pe urmă putem să regretăm foarte
mult. Prima şi ultima dată i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, când era pe patul
de moarte. Şi am început să plângem amândoi. Nu pot să ştiu la ce se gândea ea
atunci... De aceea, când putem într-adevăr să spunem cuiva că îl iubim, este un
moment minunat, privilegiat,
şi nu trebuie să ne fie frică de nimic. Te iubesc! Anume pe tine! Ai putea să
fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. Aş putea să i-o spun lui
Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie însumi.
– După toate căutările dvs. intelectuale,
spirituale şi profesionale, ce vă pare că este cel mai important lucru în viaţă?
– Ca să răspund la această întrebare, voi
folosi o regulă psihoterapeutică, spunând primul cuvânt care îmi vine în minte.
Şi acesta este „dragoste”. Dragostea, în toate formele ei de manifestare.
L’amour, toujours l’amour.
Sursa:
Autor: Zinaida Bolea articol din Ianuarie 2007